Aşa vă place Istoria? Arhiducele Franz-Ferdinand şi românii

I) Sentimentele filo-române ale arhiducelui de Habsburg, Franz-Ferdinand, au fost cunoscute de toţi ardelenii care, înainte de 1918, au avut un rol politic în viaţa provinciei. Patriarhul Miron Cristea avea să şi amintească emoţionat de audienţa din 1908 de la Belvedere, iar fruntaşii politici ai Transilvaniei, care au avut contacte cu moştenitorul de tron la Viena, au vorbit, nu o dată, despre proiectele arhiducelui privitoare la români. Franz-Ferdinand se declarase – încă din tinereţe - adversar al dualismului austro-ungar, socotindu-l o permanentă ameninţare pentru Austria. Presimţirile arhiducelui s-au adeverit în 1918, cînd ungurii au folosit prilejul pentru a se despărţi şi a răsturna dinastia, cu ajutorul căreia îşi salvaseră fiinţa naţională şi de la care îşi însuşiseră tehnica guvernării. În locul dualismului, Franz-Ferdinand urmărea crearea unei Austrii mari, idee preconizată şi de publicistul bănăţean Aurel Popovici. Ce loc urma să ocupe Transilvania în noul conglomerat de naţionalităţi stăpînit de Habsburgi? Concepţiile politice ale arhiducelui erau alimentate de ideile lui Aurel Popovici, prinţul fiind hotărît să alipească României toată Transilvania. Că puterea României întregite urma să fie utilizată în vederea hegemoniei austriece în Balcani era de la sine înţeles. Oricum, pentru românii asupriţi de maghiari, intenţia lui Franz-Ferdinand era un motiv întemeiat ca aceştia să se orienteze spre Viena. În situaţia lor dramatică, românii erau siliţi să se folosească din plin de simpatia ce le-o nutrea arhiducele. Împăratul era bătrîn, succesiunea la tron a lui Franz-Ferdinand părea apropiată şi puţini prevedeau conflictul mondial care avea să sfarme cătuşele robiei şi să elibereze popoarele din centrul şi sud-estul continentului de supremaţia Budapestei şi a Vienei.

II) Cum se explică oare că moştenitorul tronului habsburgic, care trebuia să aspire firesc la îmbogăţirea monarhiei cu teritorii noi, susţinea din răsputeri necesitatea alipirii Transilvaniei la România? În Imperiul austro-ungar, Budapesta urma să-şi piardă hegemonia asupra minorităţilor etnice din monarhie: slavii aveau să primească autonomie, toate naţionalităţile fiind recunoscute ca individualităţi constituante ale statului. Ca om politic, Franz-Ferdinand a înţeles printre primii apartenenţa etnică, geopolitică şi economică a Transilvaniei la România. Că alipirea aceasta urma să se facă îndată după întronarea lui Franz-Ferdinand sau că avea să fie amînată pentru mai tîrziu, acest lucru nu-l vom afla niciodată. Cu toate cercetările pe care le-am întreprins ca diplomat, timp de mai mulţi ani, în arhivele de stat de la Viena, n-am izbutit să lămuresc acest episod, semnificativ şi încurajator pentru destinele Transilvaniei româneşti. Moştenitorul tronului cunoştea suferinţele românilor, ironizate şi contestate de mulţi istorici maghiari, între care şi Oliver Otevényi. Ei se mirau pînă şi de faptul că viitorul patriarh Miron Cristea - pe atunci asesor consistorial pe lîngă Mitropolia sibiană - îi declarase arhiducelui că românii „se identifică” pe deplin cu dinastia, de la care speră ameliorarea situaţiei lor politice, sociale şi economice, deşi - în perspectiva planurilor nutrite de Franz-Ferdinand - o asemenea declaraţie era firească, prinţul fiind convins că politica Budapestei faţă de românii din Transilvania trebuie fundamental schimbată, numeroasele abuzuri ale administraţiei maghiare în Transilvania acuzînd procedeele barbare ale stăpînilor.

III) În primăvara anului 1908, cînd Miron Cristea a fost primit într-o primă audienţă de moştenitorul tronului, coaliţia guvernamentală a lui Wekerle organiza mari întruniri electorale în Transilvania. Istoricii maghiari au recunoscut faptul că, la Blaj, „cîţiva tineri români, refuzînd să se descopere la auzul cîntecelor kossuthiste, au fost bătuţi”! Bătaia aceasta, după cum se exprimau delicat autorii, s-ar fi redus „doar la cîţiva pumni amicali, repeziţi în spinarea flăcăilor români“! Om de profundă moralitate, bun catolic şi cu simţul justiţiei, arhiducele s-a apropiat din ce în ce mai mult de românimea transilvană greu încercată, pe măsură ce informaţiile observatorilor neutri erau centralizate de cabinetul său militar. Atitudinea sa ostilă Budapestei avea să fie nutrită şi de afirmaţia unui oarecare Bresnitz, într-o lucrare publicată în 1905, la Leipzig, că ungurii fac eforturi sporite în vederea separaţiei, spre a întemeia un regat independent de Habsburgi - regat din care intenţionau să facă un instrument de supremaţie în Balcani. Franz-Ferdinand înfrunta, de astă dată, ideea San-Stefaniană, obsesia permanentă a ungurilor de a conduce popoarele din bazinul dunărean, ale cărui caracteristici geopolitice - susţineau ei - ar sprijini teza hegemoniei maghiare. Ostilitatea lui faţă de aspiraţiile Budapestei l-a determinat pe autorul maghiar Oliver Otevenyi să publice, la trei decenii după moartea arhiducelui, o carte de aproape 400 de pagini, în care îl admonesta profesoral pe fostul moştenitor de tron, pentru sprijinul - de altfel, absolut platonic! - acordat românilor.

IV) „Un homme d’autrefois”, iată portretul arhiducelui Franz-Ferdinand. Suferind în tinereţe de plămîni, un ziar budapestan a publicat un articol lipsit de delicateţe, cu titlul „Au şi început rugăciunile pentru el”. Deşi a uitat cu- rînd obrăznicia gazetarului maghiar, autorul citat susţine că pornirea arhiducelui împotriva ungurilor de aici s-ar trage. Ca şi, de altfel, de la prietenia sa cu Aurel Popovici, care, datorită răspunsului dat studenţimii maghiare la critica adusă Memorandumului nostru, era contestat de unguri. Oare primarul Vienei, dr. Lueger, să fi fost român? Români să fi fost dr. Zilbert sau Pernerstofer, preşedintele Reichstagului, sau Renner, cancelarul de mai tîrziu al Austriei, care socoteau dualismul austro-ungar un blestem, sau, în sfîrşit, Danzert, redactorul ziarului „Armeezeitung”, adversari înverşunaţi ai maghiarimii şi prieteni, totodată, ai românilor din monarhie şi din afara ei? Cîţiva autori maghiari au insinuat în scrierile lor că Franz-Ferdinand ar fi fost un Habsburg degenerat, inconsecvent în acţiunile sale, „maghiarofobia” lui rezultînd din absolutismul său şi din mărunte amintiri neplăcute, între ele, cele cîteva luni petrecute de el în regimentul de husari „Nadassy”.

V) Oliver Otevenyi pretinde că întrevederile moştenitorului de tron cu conducătorii românilor transilvăneni le-ar fi dat ocazia de a-şi vărsa necazul asupra „asupritorilor”. Ghilimelele îi aparţin autorului maghiar, care se amăgea că nişte facile ironii grafice pot rezolva, într-o lucrare istoriografică, problemele cele mai grave. Deşi recunoştea că arhiducele a fost cel care a condus convorbirea, că el i-a declarat lui Miron Cristea că ungurii caută să subjuge românimea transilvană prin toate mijloacele, că guvernul lui Banffy Dezsö a creat în acest scop o direcţie a minorităţilor pe lîngă Ministerul Cultelor de la Budapesta, spre a urmări de aproape mişcările românilor şi a provoca în rîndurile lor neînţelegeri. Tot arhiducele a afirmat că majoritatea populaţiei Ungariei este alcătuită din diverse naţionalităţi şi că acolo oricare Veigelsberg sau Wiesenfeld e socotit ungur neaoş de îndată ce-şi maghiarizează numele, procedee, de altfel, bine cunoscute de toată Europa.

Cînd Miron Cristea l-a informat pe Franz-Ferdinand, în audienţa din 28 martie 1908, că ziariştii români din Transilvania sînt condamnaţi la temniţă, presa maghiară a sărit „s-o corecteze pe alteţa-sa”, arătînd că este vorba „doar” de o condamnare la temniţă de stat! Adăuga, de asemenea, că memorandiştii închişi la Seghedin au dus-o „destul de bine” în închisoare şi că nu se explică aureola martirajului ce le-a fost conferită de români după eliberarea lor.

Bineînţeles, spre a înţelege asta, e nevoie de o istorie de luptă şi suferinţe de două ori milenare!

VI) Ceea ce l-a apropiat pe Franz-Ferdinand de români a fost şi vizita făcută de el lui Carol I la Sinaia, în 1900, unde arhiducele şi soţia sa, nerecunoscută de împărat, s-au bucurat de o primire excepţională. Moştenitorul de tron austro-ungar s-a mai convins o dată că ungurii nu acordă naţionalităţilor conlocuitoare drepturile cuvenite, monarhia apărîndu-i ca o corabie pe marea agitată de furtună. Arhiducele dorea linişte, echilibru, stabilitate, securitate în împărăţie, fie şi cu preţul renunţării la Transilvania realipită României. A şi criticat cu asprime politica şcolară antiromânească a contelui Apponyi, socotind-o o jignire adusă drepturilor omului şi constituţiei monarhiei.

Merită menţionat amănuntul - deloc neglijabil – că autorii unguri de lucrări istorice tratînd sfîrşitul veacului trecut şi începutul Secolului XX iau drept literă de lege toate informaţiile, declaraţiile, mărturiile favorabile tezei maghiare, iar datele şi faptele favorabile aspiraţiilor româneşti legitime sînt socotite apocrife, mincinoase, exagerate. În felul acesta a fost scrisă istoria de vecinii noştri, pe care fostul moştenitor al tronului unei monarhii pe cale de prăbuşire i-a cunoscut şi i-a socotit duşmanii permanenţi ai progresului, democraţiei, libertăţii, păcii!

GEORGE SBÂRCEA (1995)

Share |

Articol vizualizat de 1415 ori

06 Aug 2011