Un şef de post salvează de la moarte un nou-născut îngropat de viu de mama sa (III)

Diagnosticul este confirmat de un medic specialist ginecolog

Şi acum îmi aduc aminte perfect, cu ochii minţii, de situaţia foarte delicată în care mă aflam. Pe cine să ascult? Pe un medic, cadru calificat în materie, sau pe un om de încredere? Am dat din nou ascultare celui din urmă şi, cu riscul de a părea incult şi încăpăţînat, am urcat-o pe Ioana într-o maşină şi m-am dus cu ea la spitalul din Slatina, pentru a fi consultată de un medic specialist. Femeia a fost consultată de medicul ginecolog Sever Bratu, care mi-a comunicat că este însărcinată în luna a treia sau a patra şi că sarcina evoluează normal.

Convingere absolută

Poate nu vă vine să credeţi, dar am refuzat şi de această dată să cred aşa ceva. Eu eram absolut convins de ceea ce îmi relatase persoana mea de încredere, pentru că toate cazurile pe care ea mi le sesizase pînă atunci se confirmaseră pe deplin. Astfel, neluînd în calcul deciziile medicilor, m-am înapoiat în satul Buiceşti, la locuinţa Ioanei Chiţu. Acasă nu era nimeni. Soţul era la serviciu (venea acasă săptămînal), iar copiii se aflau la părinţii acestuia. Am căutat mai întîi urmele naşterii, dar n-am găsit absolut nimic. Apoi am început să cercetez pardoseala. Din nou, nimic. M-am mutat în beci: la fel. Mai rămînea curtea. Nu era o curte aşa de mare încît să nu poată fi cercetată amănunţit, în sensul de a depista vreun loc unde pămîntul trebuia să fie reavăn, ţinînd cont că înhumarea copilului (dacă ea avusese loc) se produsese în timpul nopţii sau spre dimineaţă, deci cu 10-12 ore în urmă. Cercetînd fiecare palmă de pămînt din curte, am ajuns în faţa a două clăi de fîn şi de coceni. „Nu cumva aici?”, mi-am zis într-o ultimă speranţă, şi am început cu gluga de coceni. După ce i-am dat la o parte, inima a început să-mi tresară. În locul rămas gol, pămîntul era reavăn. Am luat o lopată şi am început să sap încet, încet şi cu foarte multă grijă. La 50 cm sub pămînt, în faţa ochilor mi-a apărut conturul unui obiect. Cu migală de arheolog, am înlăturat pămîntul cu mîinile, descoperind o ladă de fructe cu capacul în cuie. „Doamne, ce-o fi?...” M-au trecut sudorile. Am desfăcut capacul lăzii cu un cleşte şi în interiorul ei am dat peste un pachet din material textil. Înlăturînd materialul, am crezut că leşin. Dar nu am leşinat, ci am rămas stupefiat: era un nou-născut, o fetiţă, care - Doamne Dumnezeule! - încă mai respira. Erau, poate, ultimele sale clipe de viaţă...

Grigoriţa...

Lăcrimînd pentru o clipă, am luat copilul în braţe şi cu o maşină l-am dus direct la maternitatea Spitalului Judeţean Slatina, unde se mai afla încă mama criminală, aşteptînd la tratament. Apoi, ea urma să plece acasă... N-a mai plecat, ci a ajuns în arestul Poliţiei judeţene, iar de aici la Tribunal, fiind condamnată la 4 ani de închisoare pentru tentativă de omor! În urma tratamentului recuperatoriu aplicat de medici, după o perioadă de stat în „incubator”, fetiţa a fost salvată în cele din urmă şi trăieşte şi astăzi... În ceea ce-i priveşte pe cei doi medici care au stabilit „graviditatea” asasinei, ei s-au umplut de ruşine cînd am apărut cu nou-născutul îngropat de viu, iar puţin mai tîrziu, în urma aluziilor făcute de colegi şi de cetăţeni cu privire la capacitatea lor profesională, s-au mutat în alte unităţi medicale, unde nu-i cunoştea nimeni. Nu ştiu, însă, dacă nici acum nu au remuşcări în legătură cu ceea ce s-a întîmplat atunci... Aşa cum am spus la începutul povestirii, în urma apariţiei unor rînduri despre acest caz la rubrica „Faptul divers” din ziarul „Scînteia”, am primit sute de scrisori de felicitare de la oameni din toată ţara. A fost ceva sublim, care ar putea să mă mulţumească toată viaţa... Nu a fost chiar aşa, pentru că meritul nu era numai al meu, ci trebuie împărţit pe jumătate cu acea femeie anonimă, persoană de încredere, care a sesizat că „ucigaşa” născuse şi, probabil, îşi omorîse copilul. De fapt, dacă stăm să ne gîndim bine, cam tot meritul este al ei, ea mulţumindu-se doar cu faptul de a-i citi în taină scrisorile pe care le primisem... Încă ceva. Eu nu aveam copii şi am botezat-o pe fetiţa pe care am salvat-o de la moarte cu numele meu: Grigoriţa! Grigoriţa mea!... Acum, cînd sînt bătrîn şi singur, pentru că soţia a răposat, tare aş mai dori, Doamne, s-o strîng pe Grigoriţa la pieptul meu ca atunci, chiar dacă acum are 23 de ani... (Sfîrşit)

TRAIAN TANDIN

Share |

Articol vizualizat de 471 ori

29 Sep 2011