Tuberculoza devorează România (I)

Un român se îmbolnăveşte de TBC la fiecare 20 de minute şi un altul moare de această boală la fiecare 6 ore, potrivit raportului întocmit de Ministerul Sănătăţii Publice prin intermediul Institutului Naţional de Sănătate Publică – Centrul Naţional de Statistică şi Informatică în Sănătate Publică.

Publicat la finalul anului 2010 şi ţinut secret din cauza implicaţiilor grave pe plan european, „Evoluţia tuberculozei în anii 1999-2009 în România” publică date cutremurătoare: în Bucureşti, 1 din 50 de locuitori ai Capitalei este infectat cu virusul acestei boli. Riscul de răspîndire a TBC-ului este extrem de crescut, mai ales în spaţiile aglomerate, avînd în vedere că virusul se transmite prin aer, dacă un om sănătos ia contact timp de aproximativ 4 ore continuu cu un bolnav. Tratamentul pentru TBC durează între 6 şi 18 luni, perioadă în care infectatul poate fi în continuare contagios. România nu are un sistem care să permită izolarea totală a bolnavilor de TBC de persoanele sănătoase, pînă la vindecarea lor, sau măcar, pînă la trecerea perioadei în care bolnavul poate încă să transmită boala. Agentia.org începe o anchetă despre modul în care sînt trataţi bolnavii de TBC, despre condiţiile în care aceştia sînt ţinuţi în spitale, dar şi despre măsurile luate de Statul Român pentru a stopa maladia.

Unul din 50 de bucureşteni are TBC! Boala se transmite prin contact direct 4 ore cu un infectat

Peste 1327 de cazuri de TBC au fost înregistrate numai în 2010 în Bucureşti, statisticile Institutului Marius Nasta, instituţia medicală care se ocupă de centralizarea şi tratarea bolnavilor de TBC, arătînd că acest număr conţine atît cazurile nou apărute, cît şi pacienţii aflaţi în deja în tratament şi pe cei care, deşi diagnosticaţi, nu au fost trataţi sau vindecaţi anul trecut. Grav este că nu există nici o lege care să permită medicilor să oblige pacienţii bolnavi de TBC să se trateze şi să fie izolaţi pînă la remisia bolii.

Nu este cunoscut numărul exact al celor care suferă de această boală şi domiciliază fără forme legale în Bucureşti, din 2003 nemaiexistînd nici un recensămînt al populaţiei Capitalei, în ciuda schimbărilor demografice majore din ultima perioadă. Dintre cei diagnosticaţi cu TBC în Bucureşti, şi în 2009 şi în 2010, nu toţi au urmat tratamentul pînă la vindecare, unii au abandonat, iar alţii şi-au schimbat domiciliul fără să anunţe medicii sau au plecat din ţară. Pacienţii care nu urmează tratamentul pînă la vindecare ar trebui să fie înregistraţi în baza de date naţională construită de medicii de la Institutul Marius Nasta, cu sprijinul Ministerului Sănătăţii, cu menţiunile „pierdut“ sau „abandon”, însă, adesea, sînt înregistraţi ca „vindecaţi”.

Asta pentru că, dacă ar fi înregistraţi ca „pierduţi” sau „abandon”, medicii ar trebui să depună toate diligenţele ca să îi găsească pe pacienţi şi să îi convingă să îşi reia tratamentul. Însă, date fiind condiţiile în care lucrează cadrele medicale şi salariile de mizerie, unii preferă să măsluiască registrele. Mai mult, chiar dacă pacientul ar fi de acord să stea izolat pînă la finalul tratamentului, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu decontează decît 40 de zile de internare.

După asta, pacientul fie îşi plăteşte din buzunar spitalizarea, lucru de cele mai multe ori imposibil, pentru că majoritatea bolnavilor de TBC au o situaţie materială precară, fie medicii plătesc din bugetul spitalului costurile pentru o spitalizare mai lungă. Nici acest lucru nu este prea des întîlnit, pentru că spitalele nu au fonduri ca să acopere spitalizarea prelungită în cazul acestor bolnavi.

Aproape 20.000 de cazuri noi şi recidive TBC în 2010 în Romania. 5,8% din acestea nu au fost vindecate

În România, în anul 2010, au fost înregistrate 19,395 de cazuri noi de TBC şi recidive din anii anteriori. Din acestea, 5,8% nu au fost tratate sau au abandonat tratamentul mai înainte de a fi fost vindecate. Asta înseamnă că 5,8% din 19.000 de bolnavi sînt încă infecţioşi şi integraţi în societate, focare de infecţie pentru populaţia sănătoasă.

Pe lîngă faptul că autorităţile nu ştiu care este numărul real al locuitorilor Capitalei, la fel cum nu ştiu care este numărul real şi exact al bolnavilor de TBC, din 2005-2006, cînd a început exodul românilor în străinătate, la muncă, unii dintre bolnavii de TBC au dispărut pur şi simplu din evidenţa medicilor români. Adică au anunţat că nu îşi vor mai lua tratamentul, pentru că pleacă în străinătate. Ca atare, aceşti pacienţi au fost înregistraţi fie ca „abandon”, fie ca „pierdut”. Imunizarea nou-născuţilor cu vaccinul anti-TBC nu este sută la sută sigură, iar efectul vaccinului în organism durează în medie 15 ani. După această vîrstă, nu exista nici o modalitate de imunizare impotriva TBC-ului!

Medicii de familie se feresc

să diagosticheze un TBC-ist,

 din cauza lipsei banilor

În România, există 180 de centre de tratare a TBC-ului, răspîndite în toată ţara, în care sînt trimişi, teoretic, de către medicii de familie, toţi cei suspectaţi că suferă de această boală. Teoretic, dacă medicul de familie are suspiciuni că un pacient ar putea fi infectat cu TBC, îl trimite pe acesta la centrul de tratare specializat, pentru confirmarea diagnosticului, timp în care medicul de familie întreprinde ancheta epidemiologică acasă la cel suspectat de TBC, adică se deplasează la locuinţa bolnavului, îi investighează pe toţi cei cu care suspectul de TBC a intrat în contact mai mult de 4 ore într-o zi. În realitate, medicii de familie sînt reticenţi în a anunţa ei înşişi centrele epidemiologice şi de tratament a TBC despre un posibil bolnav.

Asta pentru că nu beneficiază de decontarea cheltuielilor cu deplasarea la locuinţa bolnavului, nu le sînt decontate zilele în care nu au primit pacienţi la cabinet, pentru că erau în anchetă epidemiologică. Pe cale de consecinţă, cel mult, medicii de familie îi îndrumă pe suspecţii de TBC fie la camerele de gardă ale spitalelor, fie direct la centrele epidemiologice, evitînd în acest fel să fie ei cei care fac ancheta epidemiologică. Mai grav este că, pentru medicii de familie care procedează în acest fel, nu există nici măcar o sancţiune din partea Colegiului Medicilor.

După ce bolnavul ajunge la centrul epidemiologic şi de tratare a TBC, medicii de aici sînt obligaţi să se deplaseze la locuinţa bolnavului, pentru a vedea în ce măsură familia bolnavului a contactat sau nu boala, însă, dacă familia refuză să se supună testelor specifice, nu există nici o cale legală pentru a fi obligată la acest lucru. În acelaşi timp, epidemiologii raportează colegilor care se ocupă de baza de date de la Institutul Marius Nasta cazul nou depistat, acesta fiind înregistrat în baza de date.

România exportă TBC-işti 

Mare parte din pacienţii bolnavi de TBC înregistraţi ca „pierduţi” sau „abandon” în baza de date naţională sînt români care au plecat din ţară la muncă în străinătate, o dată cu deschiderea graniţelor. Nu există nici o statistică oficială cu privire la bolnavii care au reuşit să iasă din România, aceştia nu mai sînt înregistraţi nici măcar la medicul de familie, cu atît mai puţin în baza de date a TBC-iştilor. Dacă autorităţile române nu au reuşit să îi cuprindă într-o statistică, autorităţile străine fac eforturi colosale pentru a-i izola pe românii bolnavi de TBC. În România, tratamentul pentru TBC este gratuit, de el putînd beneficia şi cei care nu au asigurare medicală. Cu toate că în teorie tratamentul este asigurat de stat, de multe ori, la jumătatea anului calendaristic, medicii rămîn fără medicamentele necesare bolnavilor de TBC şi sînt nevoiţi să aştepte săptămîni întregi pentru înnoirea stocului, timp în care unii dintre bolnavi renunţă la tratament. (Va urma)

PETRE NIŢEANU

Share |

Articol vizualizat de 718 ori

22 Sep 2011