Stema României – descriere şi semnificaţie (IV)

Transilvania

Desăvîrşirea unităţii naţionale, după primul război mondial, a impus schimbarea din nou a stemei, pentru a se include şi simbolurile heraldice ale noilor provincii. Este de subliniat că, exceptînd Transilvania, care, deşi organizată ca voievodat în cadrul regatului maghiar încă din Secolele XII-XIII şi, după căderea şi ocuparea acestuia de otomani la începutul Secolului al XVI-lea (1541), devenită principat autonom, cu acelaşi statut ca şi Ţara Românească şi Moldova, nu va avea o stemă proprie. Ea nu va apărea decît pe la 1590 şi se compunea dintr-un scut împărţit în două cîmpuri: pe cîmpul superior era o jumătate de acvilă, cu zborul desfăcut, ieşind din linia de demarcaţie, iar în cîmpul inferior, 7 munţi cu cîte un turn pe ele. Aceste elemente heraldice, cu menţiunea că munţii cu turnuri vor fi înlocuite cu turnuri de cetate, vor rămîne, sub diferite reprezentări, aceleaşi pe tot parcursul istoriei.

Banatul, Crişana

şi Maramureşul

Celelalte provincii româneşti care s-au alipit României nu au avut simboluri heraldice proprii, de tradiţie, care să fie incluse în stemă: Bucovina şi Basarabia erau părţi ale Moldovei care niciodată, înaintea ocupării lor de către Imperiul Austriac şi Imperiul Rusiei, nu au constituit entităţi regionale separate, iar Banatul, Crişana şi Maramureşul căpătaseră simboluri heraldice doar sub administraţia austro-ungară, la sfîrşitul Secolului al XIX-lea. La 23 iunie 1921, pe baza propunerilor Comisiei Consultative Heraldice, Parlamentul votează legea privind noua stemă a României Mari. Stema se prezenta sub trei forme (mare, mijlocie, mică) fiind folosită, fiecare din ele, în funcţie de importanţa actului. Ea se prezenta astfel: scut, albastru-azur, pe care este o acvilă cruciată, încoronată, cu spada şi sceptrul în gheare, totul din aur, purtînd pe piept un scut scarletat avînd la bază un triunghi şi pe centru un ecuson alb/negru. În primul cartier, pe fond albastru-azur, o acvilă cruciată de aur, cu ciocul şi ghiarele roşii, flancată de un soare şi o semilună, tot de aur; în cartierul al doilea, pe fond roşu, un cap de zimbru în culori naturale, cu o stea între coarne şi flancată de o floare şi o semilună conturnată, din aur; în cartierul al treilea, pe fond roşu, un leu ieşind dintr-un pod, ambele de aur; în cartierul al patrulea, tăiat de o fascie roşie, pe cîmpul superior, de culoare albastră, o acvilă neagră cu limbă roşie, avînd un soare de aur şi o semilună conturnată, iar în cîmpul inferior, pe aur, 7 turnuri de cetate, colorate roşu; în triunghiul în şef, pe albastru, doi delfini afrontaţi, de aur. Scutul este timbrat cu coroana regală românească, din oţel, şi este susţinut de doi lei de aur, cu limbile roşii. Colanul Ordinului „Carol I” atîrnă la baza scutului, iar eşarfa albastră, cu deviza „NIHIL SINE DEO”, de aur, este plasată sub lei şi scut. Totul este aşezat pe un mantou de purpură dublat cu hermină şi bordisit cu franjuri de aur şi timbrat cu o coroană regală de aur. După ce Regele Mihai I a fost forţat să abdice (30 decembrie 1947), regimul comunist a înlocuit cu totul vechea stemă. În ianuarie 1948 se alcătuieşte, în chip de stemă, o emblemă heraldică după model sovietic, compusă dintr-o cunună ovală din spice de grîu, în culori naturale, legate jos cu o panglică tricoloră pe care erau siglele „R.P.R.”. (Republica Populară Română), în interiorul cununii fiind redat un cîmp pe care era un tractor, avînd ca fundal un grup de 3 furnale din spatele cărora răsărea soarele ce împrăştia raze, totul în culori naturale. La 28 martie 1948, prin lege, cîmpul cu tractorul şi furnalele sînt înlocuite cu un peisaj – un cîmp verde la marginea unei păduri de brazi, o sondă şi un masiv muntos, un soare care răsare şi emană raze, totul redat în culori naturale şi încadrat în aceeaşi cunună deschisă de spice legate cu panglică tricoloră. În 1952, pe razele dintre spicele cununii a fost plasată steua roşie cu 5 colţuri, specifică regimului sovietic. După proclamarea Republicii Socialiste România, în 1965, simbolul heraldic a rămas, în esenţă, acelaşi; s-a adăugat, la bază, o fîşie albastră simbolizînd un rîu, iar numele statului a fost scris, întreg, pe panglica Tricoloră. Imediat după Revoluţia din 1989 s-a pus problema conferirii României unei steme noi, reprezentative. De fapt, primul simbol al Revoluţiei a fost steagul cu o gaură în mijloc, de pe care fusese îndepărtată stema comunistă. Comisia heraldică, numită în scopul realizării noii steme a României, a lucrat intens, supunînd Parlamentului două variante finale, care au fost, în cele din urmă, combinate. Rezultatul îl constituie design-ul actual, adoptat de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992. (Sfîrşit)

GELU DRAGOŞ

CINE A PROVOCAT CRIZA FINANCIARĂ MONDIALĂ? (II)

CUM S-A AJUNS AICI?

Să ne întoarcem un pic în timp. Mai exact în anul 1977, pe vremea cînd preşedintele S.U.A. era Jimmy Carter. Administraţia de atunci a emis Legea de Reînvestire în Comunităţile Locale (Community Reinvestment Act), prin care băncile erau obligate să acorde un anumit procent din împrumuturi cu dobînzi preferenţiale (neprofitabile pentru bancă) celor cu venituri modeste, pentru ca şi aceştia să-şi permită o locuinţă personală. Băncile care nu se conformau erau penalizate. Cererea de locuinţe a explodat, concomitent cu explozia preţurilor. Şi aşa ajungem în anul 1995, pe vremea preşedintelui Bill Clinton – care a amendat Legea de Reînvestire în Comunităţile Locale. Aici intră în scenă Fannie Mae şi Freddie Mac, cele două mari Bănci Federale de Credit Ipotecar, care, la momentul crizei financiare, ajunseseră să controleze jumătate din totalul creditelor pentru locuinţe din Statele Unite. Prin amendamentele Administraţiei Bill Clinton şi aceste două mari bănci erau obligate ca un anumit procent din împrumuturile lor să fie acordat preferenţial celor cu venituri mici. Ceea ce a pus, practic, paie pe foc. Între anii 1993 şi 1998, împrumuturile date în conformitate cu această lege au crescut cu 39%, timp în care împrumuturile tradiţionale au crescut cu doar 17%. Şi vin anii 1999-2000, cînd dobînzile încep să crească. Locuinţele devin mai puţin accesibile. Dar sectorul imobiliar se ţine bine. Victima este în alt domeniu: sectorul IT (Information Technology). În perioada martie 2000 – octombrie 2002, firmele din sectorul IT au pierdut 5 trilioane de dolari din valoarea de la Bursă. Şi ce gîndesc geniile economice? Compensăm pierderile din sectorul IT scăzînd din nou dobînzile. Banii devin din nou extrem de acceptabili. Preţurile imobiliarelor reîncep să crească. Împrumuturile neperformante încep şi ele să crească: 160  miliarde de dolari în 2004, 170 miliarde în 2005 şi 140 miliarde în 2006. Băncile nu aveau aceşti bani disponibili. Intră în scenă marile Bănci de Investiţii. Iniţial în număr de 5: Bear Sterns, Lehman Brothers, Merrill Lynch, Morgan Stanley şi Goldman Sachs, care au sărit în ajutorul băncilor comerciale, folosind banii clienţilor. Părea o investiţie sigură. Doar că nu s-au limitat să folosească banii clienţilor, ci au împrumutat  bani de la Banca Centrală, că banii erau ieftini şi profiturile grase şi certe. Minunea nu a ţinut. Punctul critic a fost atins în 2007. Preţul petrolului ajunsese la 100 dolari barilul, crescînd automat preţul benzinei. Perioada de graţie a împrumuturilor imobiliare a ajuns la final. Ce fac geniile economice? Scad dobînzile. Doar că nu mai era decît o chestiune de timp pînă cînd totul exploda. Prima victimă a fost Bear Sterns, în 17 martie 2008, şi a costat contribuabilul american 29 miliarde dolari. Aşa-zişii experţi economici asigurau lumea că toate problemele din economie s-au rezolvat, mărul stricat a fost aruncat din coş, celelalte sînt în perfectă stare de sănătate. Din nou, eroare. 7 februarie 2008 – vine rîndul celor două mari bănci federale de împrumuturi imobiliare, Fannie Mae şi Freddie Mac, să-şi dea duhul la un cost de 300 miliarde dolari pentru contribuabilii americani. Lucrurile se precipită: 13 septembrie 2008 – Lehman Brothers dă faliment; 14 septembrie – Merrill Lynch devine istorie, fiind preluată de Bank of America; 25 septembrie – decesul băncii Washington Mutual, cea mai mare bancă de economii din America, preluată de JP Morgan Chase şi, la 29 septembrie 2008, banca Wachovia este preluată de Citigroup. La New York există un contor electronic care îi avertizează pe americani asupra gradului de îndatorare al ţării lor. Datoria naţională americană (suma de bani pe care cetăţenii americani o datorează faţă de creditorii săi) a depăşit în octombrie 2008, 10.000 de miliarde de dolari. Guvernanţii intră în panică. După ce au creat problema, aşa-zişii experţi sînt gata  să o repare. Cum? Bagă frica în populaţie că economia o să se prăbuşească dacă sectorul financiar nu primeşte imediat 700 miliarde dolari. Şi de unde să ia aceşti bani? De la buget, adică tot de la contribuabilii fraieri. Lumea se revoltă. Restul se cunoaşte… „Explozia” din Statele Unite a produs un tsunami care s-a abătut asupra economiilor naţionale ale tuturor statelor lumii. În România, situaţia a fost diferită. Consumul a depăşit orice limite, românii aruncîndu-se hulpavi asupra produselor importate (cele alimentare în proporţie de peste 70%). Cele autohtone nu au fost băgate în seamă. Băncile au acordat credite în prostie. Aceste sume colosale erau bani fictivi. Nu erau rodul unei producţii economice proprii. Deoarece ţara noastră nu mai are economie producătoare. Practic, capitalismul, cu mult trîmbiţata economie de piaţă şi-a depăşit graniţele. Viitorul său este sumbru. Unii îi cîntă deja prohodul. Asupra ţării noastre s-a abătut din nou ironia sorţii în ceea ce priveşte destinul nostru. Sistemul politic şi economic comunist l-am asimilat pînă în momentul decăderii lui. Oare aşa va fi şi cu capitalismul?...

Economia mondială a dus la bipolarizarea naţiunilor, în care cei puţini sînt mai bogaţi de zeci de ori, în timp ce talpa ţării trăieşte la limita existenţei. O serie de evenimente majore ce se petrec pe toate meridianele sînt tot atîtea dovezi ale abuzurilor de putere ale celor care controlează şi dirijează lumea în care trăim. Începe să se producă un fenomen general de respingere. Semn că massele încep să se trezească la realitate din narcoza prin care trece. Cei care ne conduc şi păpuşarii din umbră uită că toate au o limită… 4,3 lei pentru un euro vi se pare prea mult?  Pentru economie, zic că da. Pentru ceea ce va urma, zic că nu. Acest 4,3 consider că este un semnal pentru un scurt bilanţ. Şi e momentul să răspundem la o întrebare: cine naiba ne-a vîrît în haznaua asta, care pute a făcătură? (Sfîrşit)

TEODOR FILIP

Share |

Articol vizualizat de 1208 ori

29 Iun 2011