Stema României – descriere şi semnificaţie (III)

Moldova

Stema Moldovei, capul de bour căruia îi este asociat o stea, o lună, crai-nou şi o floare, pare a fi şi ea de origine mai veche decît prima sa atestare documentară, tot sigilară, datînd din 1387, dar, ca şi în cazul Ţării Româneşti, abia sigiliul de pe hrisovul din 30 martie 1392, dat de domnitorul Roman I Muşat, este suficient de clar pentru a se desluşi toate amănuntele. Aceeaşi stemă, cu capul de bour avînd coarnele recurbate în afară, apar şi pe mondele emise de Petru I Muşat, în 1377. Începînd din anul 1409, coarnele bourului îşi modifică înfăţişarea, fiind curbate înăuntru, amănunt care se va păstra întocmai în toată evoluţia istorică a stemei; tot acum se modifică şi forma stelei, care va avea cinci colţuri nu şase, trandafirul plasat la stînga botului va fi redat cu petale, un globular, semiluna rămînînd sub aceeaşi formă. Este de menţionat că scutul stemei este încadrat într-un chenar cu 6 lobi. În decursul Secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, stema Moldovei rămîne aproape neschimbată, cele mai semnificative modificări fiind cele ale formei scutului. Pentru prima dată la 1563, sub domnia lui Despot-Vodă, scutul apare suprapus de o coroană princiară deschisă.

Din Secolul al XVII-lea, coroana princiară, ca simbol al puterii suverane, va fi redată chiar deasupra coarnelor, asociată, de multe ori, cu celelalte două simboluri ale puterii: spada şi buzduganul. Este de semnalat că, începînd cu domnia lui Vasile Lupu, steaua care flanca, la stînga, botul bourului, se transformă în soare. În Secolul al XVIII-lea, chiar dacă elementele heraldice vechi rămîn în esenţă aceleaşi, stema devine tot mai încărcată cu ornamente exterioare, în special trofee cu arme variate, sau este susţinută de lei rampanţi. La începutul Secolului al XIX-lea, stema cu capul de bour va fi aşezată pe un mantou de purpură căptuşit cu hermină. Atît sub domnia lui Mihail Sturza, cît şi a lui Grigore Alexandru Ghica se constată tendinţa de a se modifica aspectul animalului heraldic, bourul tradiţional fiind înlocuit cu zimbrul, iar scutul apare încadrat între doi delfini afrontaţi. Unirea Principatelor va duce, într-o primă etapă, la alăturarea simbolurilor heraldice ale Ţării Româneşti şi Moldovei, fără a se crea o nouă stemă. Iniţial, prioritatea (locul din stînga) a revenit bourului sau zimbrului Moldovei, apoi abia acvilei muntene. Această dispunere a simbolurile heraldice moldovene şi muntene este evidenţiată şi la prima stemă, instituită oficial la 9 februarie 1861, cu observaţia că aici acvila Ţării Româneşti apare neîncoronată, pe cînd în majoritatea reprezentărilor oficiale ale stemei, ea continuă să fie redată încoronată, conform tradiţiei. Trebuie subliniat faptul că această stemă oficială nu este respectată şi că pe aproape toate actele oficiale, portrete ale domnitorului Cuza, servicii de veselă comandate de domnitor ş.a.m.d., stema ţării este redată diferit. În general, ea este înfrumuseţată şi înnobilată prin plasarea celor două scuturi alăturate şi încoronate (uneori chiar cu o coroană regală, nu princiară), prin plasarea lor pe o mantie de purpură căptuşită cu hermină, scuturile fiind flancate de doi delfini afontaţi.

Dobrogea

Delfinii, ca un nou element heraldic al stemei, simbolizau ieşirea la Marea Neagră, ca rezultat al retrocedării, prin Pacea de la Paris (1856), a celor trei judeţe din sudul Basarabiei: Ismail, Cahul şi Bolgrad. În aceeaşi perioadă se folosesc însă şi steme în care ordinea simbolurilor celor două ţări este inversată. Din a doua parte a domniei lui Cuza apar şi steme ale Principatelor Unite care au scutul scartelat, în cartierele 1 şi 4, pe fond albastru, fiind acvila cruciată, iar în cartierele 2 şi 3, pe fond roşu, capul de zimbru cu stea între coarne; centrul scutului este timbrat cu Tricolorul românesc. Scutul, încoronat princiar, este flancat de delfini afrontaţi, totul aşezat pe mantia de purpură căptuşită cu hermină, încoronată deseori regal şi susţinută de două hampe care au înscrise pe cartuşe datele dublei alegeri; o panglică cu deviza „TOŢI ÎN UNU” apare frecvent la partea inferioară a herminei. După alegerea ca domnitor a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, Adunarea Electivă (transformată în Camera Deputaţilor) a dezbătut şi a aprobat, la 30 martie 1867, noua stemă de stat pe baza proiectului lui Ion Ghica. Stema este formată dintr-un scut scartelat, avînd în cartierele 1 şi 4, pe albastru-azur şi pe aur, o acvilă cruciată şi conturnată şi în cartierele 2 şi 3, pe fond albastru şi roşu, capul de bour cu steaua între coarne; atît acvila, cît şi bourul erau în culori naturale. Peste cele patru cartiere era stema familiei de Hohenzollern (scut scartelat alb şi negru). Scutul, timbrat cu o coroană regală, era susţinut de o femeie dacă, ţinînd în mîna dreaptă o „sica”, şi de un leopard lionat; sub tenanţi era o eşarfă albastră, pe care era înscrisă, cu galben, noua deviză a ţării: „NIHIL SINE DEO” (Nimic fără Dumnezeu). Armele ţării erau aşezate pe un mantou de purpură cu franjuri de aur, căptuşit cu hermină şi timbrat cu o coroană regală. La 8 martie 1872, Senatul modifică stema; astfel, scutul scartelat are în primul cartier, pe azur, acvila încoronată şi cruciată, purtînd în ghiare spada şi sceptrul, totul de aur, flancată de un soare, tot de aur; în cartierul al doilea, pe roşu, un cap de zimbru cu stea între coarne, flancat de o semilună, totul din aur; un element heraldic nou, simbolul Olteniei, a fost introdus în cartierul al treilea: pe fond roşu, un leu încoronat ieşea dintr-o coroană antică, flancat de o stea cu 6 raze, totul din aur; în cartierul al patrulea, pe azur, 2 delfini afrontaţi, din aur. Pe centru, scutul scartelat al casei domnitoare. Scutul, timbrat cu coroana regală, era susţinut de 2 lei cu coada între picioare. Restul elementelor (eşarfa cu deviza şi mantoul încoronat) au rămas aceleaşi cu cele stabilite în 1871. După proclamarea Regatului, în 1881, prin uz şi nu prin lege, se aduc unele modificări acestei steme. Astfel, este înlocuită coroana din aur ce timbra mantoul de purpură şi hermina cu coroana regală din oţel, cu care a fost încoronat Carol I, se adaugă, sub eşarfa devizei, Ordinul „Steaua României” şi se schimbă poziţia cozilor celor 2 lei. În prima perioadă a domniei Regelui Ferdinand I (1914-1921), pe lîngă stema „oficială”, din 1872, cu modificările semnalate, a început să fie folosită şi o altă stemă, mai puţin încărcată. Forma ei porneşte de la însemnul Ordinului „Carol I”, înfiinţat în 1906 şi care devenise cea mai importantă decoraţie românească, ideea iniţială regăsindu-se încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza: astfel, scutul cu armele ţării era plasat pe corpul unei acvile româneşti, încoronată şi cruciată, cu zborul în jos, ţinînd în gheare spada şi sceptrul şi avînd eşarfa cu deviza „NIHIL SINE DEO” plasată peste coadă. (Va urma)

GELU DRAGOŞ

Share |

Articol vizualizat de 1234 ori

28 Iun 2011