Adauga la Favorite 
Seteaza pagina ca homepage
Contact
Seriale Documentare
SPIONAJUL UNGAR A.V.O. FACE RAVAGII ÎN ROMÂNIA (I)
România - duşmanul nr. 1
al Budapestei
Experienţa de necontestat, din ultimii 84 ani (1920-2004), demonstrează realitatea că, în mod constant, indiferent de împrejurările şi condiţiile istorice, că am fost inamici sau aliaţi, „totalitarişti” sau „democraţi”, Ungaria a dus o politică anti-românească neîntreruptă.
A făcut aceasta în perioada interbelică, otrăvind atmosfera Ligii Naţiunilor de la Geneva, cu plîngeri şi revendicări împotriva României. S-a folosit de „Axa de Fier”, în care şi România a intrat, reuşind să obţină sprijinul Germaniei hitleriste şi Italiei fasciste pentru impunerea „Diktatului de la Viena”, materializat în acapararea de către Ungaria a părţii de nord-vest a Transilvaniei. Această victorie a Budapestei şi umilire a României nu i-a satisfăcut nici pe departe pe guvernanţii fascişti unguri în frunte cu Miklos Horthy, fiind considerată doar ca un pas intermediar în cadrul eforturilor Ungariei de ocupare totală a Transilvaniei. Exploatînd această profundă şi endemică dispută dintre Ungaria şi România, Adolf Hitler şi-a bătut joc atît de dictatorul fascist M. Horthy, cît şi de dorinţa sinceră a generalului Ion Antonescu de a-şi reîntregi fruntariile ţării. În întîlnirile particulare cu cei doi şefi de stat, Hitler îi „asigura”, pe fiecare în parte, că dacă va fi alături de el în războiul împotriva U.R.S.S.,-la terminarea victorioasă a războiului va fi „recompensat” cu întreaga Transilvanie. Acesta a constituit motivul principal pentru care Ungaria a participat cu o armată (constituită în majoritate din români transilvani), iar România, ca să-l cîştige pe „fuhrer” de partea sa, a participat cu două armate, trecînd Nistrul şi ajungînd pînă la Volga şi în Munţii Caucaz. Dacă ar fi cîştigat războiul, probabil că Hitler nu le-ar fi dat satisfacţie nici unuia din cei doi „aliaţi” ai săi, transformînd şi Ungaria şi România în protectorate ale celui de-al treilea Reich. în perioada postbelică, Budapesta a obţinut sprijinul lui I.V. Stalin, iar România s-a trezit cu o mare bubă pe trupul său, purtînd numele de „Regiunea Autonomă Maghiară”. Putem fi siguri că politicienii unguri de după 1920, ca şi cei din anul 2004, s-au dovedit fideli jurămîntului rostit de Parlamentul Ungariei, de a nu recunoaşte niciodată prevederile Tratatului de la Trianon. cu ocazia şedinţei considerată de doliu naţional, pentru ratificarea acestuia.
Planul de ocupare a Transilvaniei
În timpul evenimentelor din România, din decembrie 1989 guvernanţii de la Budapesta au trecut printr-un adevărat delir, crezînd că a sosit momentul pentru a pune mîna pe Transilvania sau măcar pe o parte a acesteia. Amestecul serviciilor de spionaj şi diversiune ungare (A.V.O.) în evenimentele de la Timişoara nu mai trebuie demonstrat decît pentru cei orbiţi de interese politice sau de-a dreptul ignoranţi. Planul de operaţii al Statului Major General, aprobat de guvernul de la Budapesta, era foarte simplu. Acesta consta din pătrunderea trupelor armatei ungare pe teritoriul Transilvaniei prin Poarta Someşului, Poarta Mureşului şi pe direcţia Oradea-Cluj, pe valea Crişului Repede, concomitent cu răscoala populaţiei maghiare din Transilvania, sub conducerea şi agitaţia propagandistică a U.D.M.R., înfiinţată în acest scop, exact în ziua de 25 decembrie, cînd a fost executat cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu.
Subordonată direct serviciului de spionaj şi diversiune al Ungariei (A.V.O.), U.D.M.R. s-a născut nu ca partid politic, ci ca o structură de natură terorist-diversionistă, cu misiuni speciale. Sub pretextul luptei împotriva dictaturi, U.D.M.R. a organizat şi condus bestialele acţiuni antiromâneşti de asasinate, distrugeri şi „curăţire etnică” a judeţelor Covasna şi Harghita şi de separare etnică in judeţul Mureş, care au culminat cu rebeliunea maghiară din 15 martie 1990. De atunci şi pînă în 2004, esenţa U.D.M.R., de organizaţie cu caracter terorist, nu s-a schimbat. De la terorismul violent practicat la sfîrşitul anului 1989 şi în anul 1990, aceasta a trecut la terorismul subteran, secret, la terorismul invizibil, despre care vom vorbi într-un subcapitol aparte.
Trebuie să recunoaştem deschis că, în perioada de după anul 1989, în războiul subteran purtat împotriva României, iniţiativa strategică politico-diplomatică a fost de partea Ungariei, aşa cum este şi în anul 2004. Din perioada premergătoare tragicelor evenimente din decembrie 1989, numite în limbajul oficial al clasei politice „revoluţie anti-totalitară”, serviciul de spionaj al Ungariei (A.V.O.) se află într-o continuă, ofensivă pe teritoriul întregii Românii, dar cu succesele cele mai marcante* în spaţiul Transilvaniei. în istoria spionajului ungar, zilele de 16-18 decembrie 1989 de la Timişoara vor fi înscrise cu litere de aur.
„Seminarul de la Timişoara”: AVO, CIA, KGB...cu un popă în coadă
Rebeliunea de la Timişoara, construită în jurul persoanei pastorului reformat Laszlo Tokes şi derulată pentru „cauza nobilă” a unui „om al bisericii” persecutat de „regimul dictatorial sîngeros” din România, va rămîne de-a pururi ca un model strălucit de acţiune acoperită de subminare a unui stat, de către serviciul de spionaj şi diversiune al unui alt stat, adică a României de către Ungaria vecină prin intermediul serviciului său de spionaj, cunoscut sub iniţialele A.V.O.’
Este adevărat că în evenimentele de la Timişoara au fost implicate direct cel puţin 3 servicii de spionaj şi diversiune, respectiv K.G.B. din partea Moscovei, C.I.A. din partea Washingtonului şi A.V.O. din partea Budapestei. Fără nici o îndoială că în primele trei zile de 16,17 şi 18 decembrie 1989, vioara întîi a fost A.V.O. Ne place sau nu, „preotul” reformat Laszlo Tokes a fost trecut în istoria evenimentelor din anul 1989 care au condus la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est drept „erou al revoluţiei române” din decembrie 1989. Singura „personalitate” recunoscută ca atare de către administraţia G. Bush (tatăl), „eroul” cu care secretarul de stat al S.U.A., James Baker s-a întreţinut ore întregi la Bucureşti şi în prezenţa căruia şi-a făcut apariţia pe canalul naţional de televiziune a fost Laszlo Tökes... Acest diavol în sutană preoţească era de mulţi ani în vizorul Direcţiei de Contraspionaj din cadrul Departamentului Securităţii Statului, comandat de legendarul patriot Iulian Vlad. Dosarul cu activitatea criminală de spionaj şi subversiune desfăşurată de Laszlo Tdkes în calitate de cap al unei reţele de agenţi ai spionajului ungar, care se folosea de instituţiile bisericeşti reformate drept mijloace de acoperire i-a fost prezentat lui Nicolae Ceauşescu, împreună cu o serie de măsuri de contracarare şi neutralizare a acestuia dar, spre propria lui pierzanie, „sîngerosul dictator” s-a opus. Dureros şi ruşinos pentru România a fost modul extrem de simplu, de-a dreptul ridicol, în care populaţia Timişoarei a căzut în plasa întinsă de serviciul de spionaj şi diversiune al Ungariei, care a ţesut întreaga intrigă, de la simplu la compus, de la aşa-zisa „evacuare forţată” a unui „preot nevinovat” din locuinţa sa şi pînă la revoltele de masă de la Timişoara, apoi Bucureşti şi toate centrele mari ale ţării, care au împins România pînă la marginea prăpăstiei.
Nicolae Ceauşescu, ultimul dictator din fosta lume comunistă, oricum ar fi căzut, dar acest lucru se putea produce cu totul altfel.
NATO era pregătit să ocupe România f
Serviciul de spionaj ungar se poate felicita că, profitînd de starea de spirit explozivă a maselor, de ura acestora împotriva dictaturii, de disensiunile cultivate sistematic între armată şi forţele de securitate şi miliţie ale Ministerului de Interne, de slaba pregătire a Armatei şi corpului său de comandă, a reuşit să împingă România către un război civil. Dacă acest război ar fi luat amploare, intrarea trupe-lor străine pe teritoriul României ar fi fost inevitabilă. Nu este neapărat vorba de trupele Tratatului de la Varşovia, ci mult mai probabil ar fi intervenit trupele N.A.T.O., care dispuneau deja de planuri de intervenţie la Cartierul General al N.A.T.O. de la Bruxelles.
Intervenţia ar fi fost provocată de conflictul dintre Ungaria şi România, prevăzut în planurile de operaţii ale Budapestei, care ar fi pătruns în Transilvania pe cont propriu, pentru a lua sub protecţie „populaţia de naţionalitate maghiară” pe cale de a fi „masacrată” de români... Un asemenea scenariu a fost prezentat cu lux de amănunte de către colonelul american Trevor N. Dupuy, în cartea sa „Future Wars. The World’s Most Dangerous Flashpoints” (Războaiele viitorului. Cele mai periculoase puncte fierbinţi de pe glob), apărută la Editura Warner Books din New York, în anul 1993, la pag.231-253, capitolul VIII, intitulat „Războiul pentru Transilvania”. Din initjativa Secretariatului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Acest scenariu de război a făcut obiectul unei şedinţe speciale a Consiliului, iar concluziile şi aprecierile rezultate au fost aduse la cunoştinţa tuturor elementelor componente ale sistemului naţional de apărare a ţării şi au fost larg dezbătute în cadrul Armatei a 4-a de Transilvania.
În anul 1989 şi primele luni ale anului 1990, România a fost pe muchie de cuţit ca un asemenea scenariu să se realizeze. În caz că Ungaria ar fi reuşit să-l pună în aplicare, aşa cum a reuşit la Timişoara, România ar fi avut soarta Bosniei-Herţegovina din 1990. Ultima mare încercare a Ungariei de a da foc României a fost făcută la 15 martie 1990.
„Moarte securiştilor!”
- slogan inventat la Budapesta
U.D.M.R. s-a manifestat din primele momente ale existenţei sale ca o organizaţie terorist-subversivă, condusă cu o mînă de fier de către A.V.O. (serviciul de spionaj al Ungariei), care nu a fost nici „reformat” şi nici epurat şi hăituit din toate direcţiile, cum s-au petrecut lucrurile în România.
Încă din primele zile, la Timişoara, prin formaţiunile de cerce-tare-diversiune strecurate în masele tot mai numeroase şi mai agitate în jurul „eroului” lor Laszlo Tokes, influenţa maghiară s-a simţit la tot pasul. Agenţii maghiari din A.V.O. i-au sfătuit pe românii răzvrătiţi din Timişoara să pătrundă prin forţă în instituţiile de bază ale statului, să dea foc şi să jefuiască marile magazine, să decupeze stema României din mijlocul drapelului naţional şi să atace cu ferocitate, oriunde s-a putut, sediile Securităţii şi Miliţiei. Toate acestea au fost scoase din practicile ungurilor din timpul revoltei acestora, care a umplut Ungaria de sînge şi foc în octombrie 1956. Cultivarea urii împotriva forţelor de securitate ale României o operaţie psihologică încununată de succes, cu reverberaţii pînă în zilele noastre, pusă la cale şi tradusă în practică de către spionajul ungar. Probabil, printre altele, acesta a fost şi un mod al ungurilor de a se răzbuna pentru faptul că Securitatea Ungariei, decimată şi măcelărită în cursul evenimentelor de o rară sălbăticie şi barbarie din 1956 a fost refăcută cu ajutorul specialiştilor români... Noi am mai ajutat Ungaria şi în perioada 1919-1920, cînd aceasta s-a aflat sub administraţia autorităţilor române, după zdrobirea şi înlăturarea regimului bolşevic al lui Bela Kun şi cînd le-am reorganizat armata din temelie. Împingerea în prim-planul acţiunilor a Armatei, după doborîrea dictaturii, survenită la 22 decembrie 1989 şi scoaterea şi blocarea unităţilor de securitate, mai ales a formaţiunilor specializate în lupta anti-teroristă, au fost alte acte diversioniste în plasa căruia au căzut cei care, cu de la sine putere, şi-au asumat rolul de conducători ai statului, în frunte cu Ion Iliescu. Chiar domnia sa a declarat, pe posturile de radio şi televiziune, că „o unitate de securitate a atacat o unitate militară”. în realitate a fost vorba de masacrul de la Sibiu, împotriva Securităţii şi Miliţiei, condus de un individ ajuns şef de garnizoană prin graţia generalului Constantin Olteanu, al cărui nepot se pare că era, respectiv locotenentul-colonel Dragomir Aurel, fost ani de zile aghiotantul unchiului său, un individ total necalificat din punct de vedere militar. (Va urma)
