Sistemul electoral românesc - un sistem de tip stalinist (II)

În primul rînd, aşa după cum se ştie chiar din practica electorală, exercitarea votului în bune condiţii, exprimarea cît mai clară şi nealterată a voinţei electoratului şi transformarea corectă a rezultatelor în mandate parlamentare necesită şi o bună cunoaştere a procedurii electorale. În această ordine de idei, Ghidul precizează că elementele fundamentale ale Legii electorale şi trasarea circumscripţiilor nu trebuie supuse nici unui amendament cu mai puţin de un an înainte de alegeri. Orice reguli şi proceduri s-ar introduce în acest timp n-ar permite ca ele să fie cunoscute şi să se întreprindă măsurile organizatorice pentru punerea lor în aplicare. Adică se consideră că, în această perioadă, competitorii electorali îşi adoptă strategia şi tactica de acţiune, raportîndu-se la cadrul legislativ existent. Modificarea acestuia îi pune în situaţii confuze şi îi dezavantajează faţă de cei care introduc noi reguli potrivit propriilor interese.

Însă Legea electorală nr. 35/2008, promulgată de preşedintele României în martie 2008, a fost amendată prin OUG nr. 97 din 29 august 2008, care operează 92 de modificări de natură să creeze o şi mai mare confuzie, iar harta colegiilor uninominale a fost finalizată în cursul lunii septembrie. Alegerile generale au avut loc în 30 noiembrie 2008, aşadar cu mai puţin de 3 luni după adoptarea actelor normative necesare.

Schimbarea radicală a sistemului de vot cu doar 8 luni înainte de alegeri şi, mai ales, modificarea lui în ultimele 3 luni au generat o precară înţelegere a acestuia din partea publicului, presei şi autorităţilor, ceea ce a afectat grav procesul electoral. Prezenţa la vot a fost cea mai scăzută din ultimii 20 de ani. Publicul s-a resemnat cu ideea că procesul electoral a fost rodul unui aranjament între „marile partide”, pentru ca acestea să-şi consolideze, printr-o fraudă de proporţii, puterea şi să elimine orice fel de competiţie electorală corectă. Deşi asupra acestei Legi s-au formulat numeroase critici, inclusiv de către cei care şi-au adus, în vreun fel, contribuţia la adoptarea ei, totuşi, pînă în prezent, nici o iniţiativă de modificare sau amendare n-a fost lansată în mod serios cu scopul de a se elimina acele grave deficienţe din conţinutul ei. Tăcerea, în primul rînd a Parlamentului, ne face să intuim că se doreşte menţinerea acestui sistem. Cei care actualmente sînt membri ai Parlamentului nu cred că vor fi dispuşi să înlăture sistemul care le-a permis să acceadă în forul legislativ al ţării, deşi pe mulţi nimic nu-i recomanda pentru asemenea funcţii de demnitate publică. Dat fiind faptul că pînă la alegerile la termen din 2012 a mai rămas aproximativ un an, fără ca în legislaţia electorală să intervină amendamentele reclamate cu atîta stringenţă, este de aşteptat ca anumite modificări să se facă tot cu puţin timp înainte de data scrutinelor, punîndu-i, şi de această dată, pe competitorii de alternativă într-o situaţie dezavantajoasă.

În al doilea rînd, pentru respectarea unuia dintre cele mai importante trăsături ale votului democratic, respectiv egalitatea sau puterea echivalentă a voturilor, Ghidul stabileşte că nu trebuie să fie diferenţe mai mari de 10%, ca număr de alegători, între colegiile uninominale. Egalitatea votului exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială.

În trecutul vieţii politice din România s-au practicat diferite tehnici electorale, avînd ca scop să dea o valoare mai mare unor voturi comparativ cu altele. Aşa au fost, de exemplu, geografia electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul multiplu. Din păcate, astăzi asemenea „inginerii electorale” au fost reactivate şi, subtil, au fost introduse chiar în Legea electorală. Astfel, la delimitarea colegiilor sînt acceptate, potrivit Legii, diferenţe de 30%, şi nu de 10% cum prevede Ghidul. Dar textul Legii n-a rămas nici măcar în această formă, fiind completat, prin O.U.G. 97/29.08.2008, cu sintagma „de regulă” 30%.

Aceasta a permis ca la delimitarea colegiilor să se ajungă la diferenţe de 40%-50%, sau chiar de 100%. De exemplu, colegiile pentru Camera Deputaţilor nr. 16 şi nr. 17, din Bucureşti, au avut fiecare sub 47.000 de alegători, în timp ce alte colegii au inclus peste 90.000 de alegători. În judeţul Constanţa, cel mai mic colegiu pentru Camera Deputaţilor a avut cca 39.000 de alegători, iar cel mai mare peste 80.000. În judeţul Neamţ, cel mai mic colegiu pentru Senat a avut 136.934 alegători, iar cel mai mare 222.134 alegători.

Această manieră de trasare a colegiilor, permisă de Lege, se adaugă celorlalte înlesniri de natură să favorizeze partidele politice, care au creat, în propriul interes, un asemenea cadru legislativ. În mod concret, în bazinele lor electorale, fiind constituite mai multe colegii, au putut dobîndi un număr mai mare de mandate. Adică aceluiaşi număr de alegători, comparativ cu alte zone geografice, i-au revenit mai multe mandate, ceea ce face ca acest principiu al egalităţii votului să fie grav încălcat. Mai mult decît atît, inclusiv desenarea colegiilor s-a făcut pe criterii politice, fiind şi acesta un abuz incalificabil. De exemplu, în judeţul Iaşi delimitarea colegiilor s-a făcut după culoarea politică a primarilor, aceştia devenind cei mai activi agenţi electorali. Procedura, cunoscută sub denumirea de „salamandrizare”, a mai fost practicată în perioada interbelică.

În altă ordine de idei, egalitatea votului trebuie să permită o reprezentare proporţională a poporului în Parlament, principiu, de asemenea, fundamental al democraţiei. El asigură un raport just între procentul voturilor obţinute şi mandatele parlamentare atribuite. Totodată, el permite reprezentarea în Parlament a tuturor opiniilor şi intereselor în raport direct proporţional cu opţiunile electoratului, asigură reprezentarea minorităţilor şi instituţionalizarea unei reguli a pluralismului şi democraţiei minoritare. Minoritatea are posibilitatea reală de a se exprima, iar majoritatea de a decide. După cum s-a demonstrat mai sus, la alegerile din 30 noiembrie s-a practicat nu un raport just, ci o formulă în care voinţa reală a electoratului a contat foarte puţin.

În al treilea rînd, Ghidul precizează, printre altele, că dacă este cerută constituirea unui depozit bancar la înregistrarea candidaturilor, suma respectivă nu trebuie să fie excesivă şi să fie rambursabilă în funcţie de un rezultat rezonabil.

Legea română prevede ca pentru fiecare candidat să fie constituit un depozit în cuantum de 5 salarii minime pe economie. La nivelul anului 2008, această sumă s-a ridicat la 2.500 lei, adică aproximativ 1.000 de USD sau 700 de euro. După cum se ştie, sînt 315 mandate pentru Camera Deputaţilor şi 137 mandate pentru Senat, aşadar 452 de mandate (plus 19 mandate acordate minorităţilor naţionale, în total 471 de parlamentari). Deci, ca un partid să poată depune candidaturi în toate colegiile uninominale, ar fi trebuit să dispună de o sumă de cca 453.000 USD sau cca 316.400 euro. Această restricţie a făcut ca multe formaţiuni politice, chiar parlamentare, să nu poată depune candidaturi în toate colegiile. Pe de altă parte, în multe situaţii acest criteriu a pus în umbră valoarea candidaţilor şi a stimulat compromisuri cu lumea afacerilor, fapt care este extrem de vizibil în calitatea umană a actualului Parlament, precum şi în deficitul profesional şi moral al instituţiilor pe care acesta le-a creat.

Intenţia vădită de a elimina din cursa electorală anumite candidaturi incomode o putem sesiza şi din modul cum este reglementat un asemenea criteriu în alte state. Astfel, în ţări precum Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Luxemburg, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia şi Ungaria nu este cerută candidaţilor şi partidelor constituirea unui astfel de depozit. În ţările în care este impusă constituirea depozitului, sumele sînt mult mai mici decît cele cerute de Legea română. Singura ţară cu care ne putem compara din acest punct de vedere este Marea Britanie, unde cuantumul sumei este de 500 de lire sterline, adică cca 700 de euro. Din păcate, nu ne putem compara şi la alte criterii.

În al patrulea rînd, Legea 35/2008 este în contradicţie cu Ghidul şi în ceea ce priveşte candidaturile independente. În condiţiile în care cota de încredere a partidelor este grav compromisă, candidaturile independente ar putea să atragă un procent semnificativ de voturi, lucru pe care autorii acestui cadru legislativ, după cum se vede, nu l-au omis. Astfel, şi în cazul lor s-a impus constituirea unui depozit bancar de 2.500 de lei, acesta putînd fi rambursat cu condiţia obţinerii de către candidat a cel puţin 20% din totalul voturilor valabil exprimate în colegiul respectiv. Apoi, o altă condiţie constă în depunerea unor liste cu semnături de susţinere reprezentînd minimum 4% din numărul total al alegătorilor din colegiul respectiv, dar nu mai puţin de 2.000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4.000 pentru Senat. În nici o ţară membră a Uniunii Europene nu se cere un număr atît de mare de semnături. Ghidul stabileşte un procent de 1%. Deşi contradicţia este flagrantă, nici în această privinţă nu s-au remarcat măcar atitudini critice din partea organismelor europene.

În al cincilea rînd, printr-o altă dispoziţie, respectiv cea prevăzută la art. 8, potrivit căreia alegătorul îşi exercită dreptul de vot în secţia de votare în a cărei listă electorală este înscris, cetăţenii, aflaţi în ziua votării în alte localităţi, sînt practic împiedicaţi să voteze. Deoarece pentru astfel de situaţii Legea nu prevede vreo alternativă, ea devine, cel puţin în privinţa acestei dispoziţii, neconstituţională, pentru că impune restrîngerea exercitării unor drepturi şi nu există, potrivit art. 53 din Constituţie, vreo justificare pentru aceasta.

La alegerile care s-au desfăşurat în temeiul acestei Legi, respectiv cele din 30 noiembrie 2008, mulţi cetăţeni nu au putut fi prezenţi din motive obiective în ziua votului la domiciliul sau reşedinţa care figurează în buletin. Din raţiuni ce ţin de afaceri, sănătate, studii, turism sau alte probleme, aceştia nu s-au aflat în localităţile de domiciliu sau reşedinţă, astfel că au fost excluşi, în mod arbitrar, din categoria celor care îşi pot exercita dreptul de vot.

În majoritatea ţărilor democratice, dreptul la vot poate fi exercitat oriunde pe teritoriul lor. Acolo unde sistemul electoral este de aşa natură încît cetăţenii votează în colegii sau circumscripţii electorale uninominale sînt prevăzute căi alternative (vot prin poştă, vot anticipat, vot electronic, urne mobile etc.), care să permită, totuşi, exercitarea dreptului la vot pentru oricine doreşte să voteze, dar care, din diferite motive, nu este în măsură să se prezinte la secţia de vot la care este arondat.

Am supus atenţiei doar cîteva aspecte mai evidente ale actualului sistem electoral, care ne permit să-l caracterizăm ca instrument în mîna forţelor politice care s-au succedat la guvernarea ţării în ultimii 21 de ani şi care, culpabile fiind de starea de degradare şi înapoiere în care a ajuns ţara, îl folosesc pentru a se menţine cît mai mult timp la Putere, împotriva declinului lor de credibilitate, urmărind, prin aceasta, pe de o parte să-şi conserve privilegiile, iar pe de altă parte să facă inoperantă procedura prin care ar putea fi traşi la răspundere. Nu cred c-ar putea exista o altă explicaţie pentru înverşunarea cu care exponenţii acestor grupuri clientelare se opun procesului de democratizare reală a sistemului electoral şi, ca o consecinţă a acestuia, reformarea întregului edificiu statal. „Reforma statului”, atît de des invocată de exponenţii actualei Puteri, a devenit un concept desuet, tocmai pentru că este lipsit de fundament democratic şi, după cum se vede, este folosit, exclusiv, în limbajul politic, pentru justificarea unor decizii care, în realitate, şubrezesc şi mai mult autoritatea statului.   

Faptul că prevederile Legii 35/2008, analizate mai sus, sînt gîndite tocmai prin prisma acestui interes, ne-o confirmă însăşi procedura de constatare a rezultatelor alegerilor şi atribuirea mandatelor, concepută ca o ultimă soluţie în situaţia în care celelalte metode eşuează. Capitolele X şi XI ale Legii, ce reglementează această procedură, prin confuzie şi  lipsă de claritate, prin utilizarea unor formulări elucubrante, alambicate, nu conduc la cunoaşterea şi înţelegerea operaţiunilor care trebuiesc întreprinse pentru finalizarea scrutinului, respectiv atribuirea mandatelor. Însă acest mod confuz de reglementare le permite celor care gestionează procedura electorală să atribuie mandate de parlamentar în mod discreţionar. Experienţa scrutinului din 30 noiembrie 2008 este cea mai elocventă dovadă în privinţa acestui mod de operare. Printr-o campanie agresivă pentru susţinerea votului uninominal, ca fiind cel mai democratic sistem, cetăţenii au posibilitatea să-şi desemneze direct reprezentantul în forul legislativ al ţării, fără să se interpună partidele politice. Electoratul din  numeroase colegii a constatat că opţiunea lui n-a avut nici o importanţă în atribuirea mandatelor. Cîştigători au fost declaraţi, în multe situaţii, ocupanţii locurilor doi, trei şi chiar patru. În faţa acestor triste realităţi, cînd însăşi ideea de democraţie a fost compromisă, cred că pentru nimeni n-ar mai trebui să constituie o curiozitate faptul că cetăţenii îşi abandonează cel mai important drept politic, şi anume dreptul la vot. De ce să mai voteze, dacă opţiunea lor nu-i luată în seamă? Fără a mai supune atenţiei şi alte detalii, putem constata că România este departe de a avea alegeri libere şi corecte, aşa cum cer Constituţia şi practica democratică europeană, transpusă în Ghidul de care am făcut vorbire mai sus. Orice analiză atentă a legilor şi practicilor electorale din România va confirma acest lucru. Consecinţa o ştie toată lumea:  mistificarea voinţei politice a cetăţenilor. În aceste condiţii, România se confruntă cu un regim de dictatură travestit în haină democratică. Responsabile de această stare de lucruri sînt, însă, şi organismele europene, care continuă să ne trateze într-o manieră duplicitară. Sîntem europeni doar pentru interesele lor, nu şi pentru ale noastre.  (Sfîrşit)

ALEXANDRU AMITITELOAIE

Share |

Articol vizualizat de 1185 ori

23 Mar 2011