RĂZBOIUL RECE S-A ÎNCHEIAT, SPIONAJUL CONTINUĂ (II)

ACEEAŞI MĂRIE,

CU ALTĂ PĂLĂRIE

La începutul verii anului 1991, autorităţile belgiene au arestat o reţea de spioni recrutaţi de KGB, care a pătruns în structurile NATO de la Bruxelles. Reţeaua respectivă aparţinea de noile Servicii de Spionaj ale Rusiei. Tot în vara anului respectiv, ceva mai tîrziu, colonelul kaghebist Viktor Ocenko a defectat în Occident, primind azil politic în Franţa. Autorităţile franceze au fost luate prin surprindere cînd acesta le-a dezvăluit vasta reţea de spioni ruşi din Franţa, preluată de Rusia de la KGB. Această reţea era constituită din cel puţin 20 de agenţi, toţi specialişti de înaltă clasă în domeniul energiei atomice ori al apărării, recrutaţi încă de pe vremea studenţiei dintre studenţii care „promiteau”, apoi „conservaţi” pînă cînd ajungeau în funcţii importante în industria de cercetare sau de apărare. Abia atunci erau „treziţi” şi intrau în slujba Moscovei. Modul în care a fost recrutat unul din spionii arestaţi la Paris este semnificativ pentru activitatea KGB-ului. Numele acestuia nu a fost dezvăluit presei, dar se ştia că a fost recrutat pe vremea cînd era student la Facultatea de Ştiinţe, Secţia reactoare nucleare. Fiind sărac, studentul a fost obligat să dea meditaţii pentru a se putea întreţine în facultate. Printre elevii săi s-a aflat şi un tehnician sovietic, care urma un curs de specializare în Franţa. Aceasta era legenda, el fiind de fapt al doilea secretar al Ambasadei URSS la Paris şi agent de recrutare. Îi plătea studentului sărac o sumă mult mai mare decît tariful obişnuit. După terminarea facultăţii, în 1989, studentul, de altfel cu rezultate excepţionale, a fost angajat într-un post sensibil din industria atomică franceză, moment în care a fost contactat. Timp de 3 ani a furnizat nenumărate fotocopii de pe documente ultrasecrete, toate referitoare la ultimele rezultate ale cercetătorilor francezi în domeniul nuclear. Alături de el au mai furnizat informaţii Moscovei un inginer de la Direcţia Generală a Armamentului din Franţa şi un specialist de rang înalt de la Secţia de aparatură radar a Societăţii Thompson. Specialiştii francezi au trebuit să recunoască performanţele acestei agenturi, care a transmis Moscovei informaţii şi din tehnicile de comunicaţii prin satelit, în care Franţa deţine priorităţi pe plan mondial. Presa franceză a precizat că „dezvăluirile” colonelului Ocenko şi arestarea filierei ruse din Belgia l-au determinat pe Robert Gates, directorul CIA din acea vreme, să se deplaseze la Moscova, pentru a cere explicaţii referitoare la cele declarate şi la realitatea din teren. După destrămarea URSS, vechile reţele ale KGB-ului au fost preluate de noile Servicii de Spionaj ale Rusiei. KGB-ul şi-a schimbat doar denumirea, metodele de lucru au rămas însă aceleaşi. Rusia a declarat că renunţă la acţiunile de spionaj îndreptate împotriva Occidentului, tocmai pentru a adormi bănuielile acestuia.

SPION K.G.B, DOVEDIT

AGENT DUBLU, A EVADAT

Într-un interviu publicat de „Moscow News”, numărul 25 din 1990, generalul-maior Oleg Danilovici Kalughin, fost şef al Direcţiei K (de Contrainformaţii) al PGU (Direcţia I Centrală - Informaţii Externe a KGB), a precizat pentru prima dată public că defecţia şi infiltrarea au devenit probleme mai serioase pentru KGB decît pentru CIA şi celelalte Servicii Secrete occidentale. La aceeaşi concluzie ajunsese şi Christopher Andrew, istoric la Cambridge, scriitor de succes, „liderul neoficial al istoricilor Serviciilor Secrete în Marea Britanie”. Pînă atunci, aserţiunea larg răspîndită, derivată din interesul mediilor internaţionale din lumea occidentală în ceea ce priveşte agenţii sovietici educaţi la Universitatea Cambridge, că penetrează şi defectează la nivel înalt, era o problemă a Occidentului şi nu a Kremlinului. Christopher Andrew dădea exemplul agentului anglo-american din GRU (Serviciul de Informaţii al armatei), Oleg Penkovski, unul dintre cei care au jucat un rol important în rezolvarea crizei rachetelor din Cuba (1962). În prima ediţie cărţii „Serviciul Secret: Constituirea Serviciilor de Informaţii britanice” - o poveste fascinantă de glorie şi decădere - el scrie: „Este prematură concluzia că pînă acum nu au mai existat şi alţi Penkovski, doar pentru că numele lor nu a apărut încă în ziare”. Şi a apărut în mass-media numele lui Oleg Gordievski, devenit celebru în Occident. În vara anului 1968, Gordievski citeşte cartea lui Christopher Andrew, după care ia legătura cu acesta. Încă de la prima întîlnire, britanicul şi-a dat seama că Gordievski a avut timp de 23 de ani, cît timp a lucrat în KGB, acces la principalele documente ale acestuia şi că a fost implicat direct în istoria KGB-ului şi în operaţiunile curente. În 1980, spre exemplu, el a răspuns de elaborarea secţiunilor strict secrete interne ale Direcţiei I Centrale care s-a ocupat cu activităţi desfăşurate în Marea Britanie, Islanda, Scandinavia, Asia şi Australia. Avînd acelaşi punct de vedere privind interpretările asupra operaţiunilor KGB, cei doi devin prieteni şi încep să scrie împreună. Din această colaborare a apărut şi cartea „KGB. Istoria secretă a operaţiilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov”, care a văzut lumina tiparului la sfîrşitul lunii august 1991. Cititorul a rămas uimit de numărul impresionant al persoanelor care, în secret, au fost în serviciul KGB-ului, precum şi al loviturilor dure date de serviciile secrete sovietice. Gordievski a cîştigat o bogată experienţă în îndelungata perioadă de activitate în PGU şi KGB. Anii 1962-1963 au reprezentat perioada de pregătire, după care a activat la sediul din Moscova al KGB-ului (1963-1965 şi 1970-1972), la Rezidenţa din Copenhaga (1966-1970), perioadă în care a organizat operaţiunile ilegale ale KGB-ului. În următorii ani a lucrat la Departamentul de informaţii politice (PR) în rezidenţele KGB la Copenhaga (1973-1978), la Centru (1978-1982) şi la Londra (1982-1985). O dată cu invazia trupelor ţărilor Tratatului de la Varşovia (mai puţin cele ale Republicii Socialiste România), din vara anului 1968, s-a produs un moment crucial în starea sufletească a lui Gordievski. El s-a confruntat cu dilema găsirii unui mod de luptă pentru democraţie în interiorul unui sistem politic expert în reprimarea opozanţilor săi. În 1973, revenit pentru a doua oară la post la Copenhaga, s-a hotărît să lucreze pentru Occident. La sfîrşitul anului 1974, după mai multe tatonări, a început colaborarea totală cu Serviciul Secret de Informaţii britanic (M.I. 6). A avut lungi discuţii cu ofiţeri superiori KGB, cu demnitari politici şi diplomaţi sovietici, de la care obţinea nenumărate informaţii. Îl vizitează cu regularitate pe Victor Fiodorovici Gruşco, şef adjunct al PGU, responsabil cu operaţiunile din Europa. Problemele curente le raporta direct lui Mihail Gorbaciov, fiind în solda M.I.6. A avut mai multe contacte cu celebrul Kim Philby, care i-au întărit convingerea că trebuie să lucreze pentru Vest. În 1985, după ce încheiase 11 ani de activitate ca agent penetrat al M.I.6, este avansat. Rapoartele sale se bucurau de apreciere la Centru. În ianuarie este chemat la Moscova şi anunţat că va prelua funcţia de rezident la Londra şi iniţiat în cifrurile secrete utilizate pentru comunicaţia strict secretă cu Centrul. La 17 mai 1985, primeşte o telegramă prin care este chemat la Moscova. Era informat asupra întîlnirilor pe care urma să le aibă cu Victor Mihailovici Cebrikov, preşedintele KGB-ului, precum şi cu generalul Vladimir Alexandrevici Kriucikov, conducător al Direcţiei I Centrale. La scurt timp, soseşte o a doua telegramă, cu detalii privind discuţiile pe care urma să le aibă cu cei doi. Toate acestea i se par dubioase lui Gordievski, care simte o capcană. Pe 19 mai pleacă la Moscova. Familia a rămas la Londra. Nu are rost să insist asupra tuturor şicanelor la care a fost supus Gordievski încă de la aterizarea pe aeroportul din Moscova. În a doua săptămînă, într-o vilă a KGB-ului se întîlneşte cu generalul Gruşko, şef adjunct al Primului Directorat, generalul Golubev şi colonelul Budanov de la Contrainformaţii, care răspundeau de investigarea defecţiilor interne. A fost drogat, iar Golobev şi Budanov l-au mitraliat cu întrebări. A fost învinuit direct că lucrează pentru britanici. Spre surprinderea sa, a fost lăsat liber şi trimis acasă. La 30 mai, este convocat în biroul lui Gruşco, care îi spune: „Ieri am discutat cazul tău aproape toată ziua cu tovarăşul Kriucikov. Ştii că de multă vreme ne-ai dezamăgit. De aceea, misiunea ta în Marea Britanie va lua sfîrşit. Familia ta se întoarce imediat la Moscova. Dar am decis că vei putea continua să lucrezi în cadrul KGB-ului, dar probabil că nu la Directorat. Care este răspunsul tău?”. Gordievski şi-a dat seama ce însemnau toate acestea. Pentru că interogatoriul la care a fost supus, sub influenţa drogului, nu a dat rezultate, era pus în libertate sub o supraveghere strictă. Acuzatorii nu aveau dovezi pentru a-l inculpa. S-a decis să fie cît mai cooperant posibil, dar să-şi urmărească scopul. A primit un concediu de două luni, din care primele 15 zile le-a petrecut cu familia la locuinţa din Moscova. Pregătindu-şi evadarea, s-a cazat la „sanatoriul” KGB-ului. Cu mii de precauţii, la biblioteca „sanatoriului” a studiat toate hărţile şi ghidurile turistice pe care le-a găsit. De două ori s-a deplasat la Moscova, a reuşit să scape de filaj şi a luat legătura cu SIS. Familia şi-a trimis-o în altă localitate. Pe 10 iulie s-a întors la locuinţa sa din Moscova şi a creat o serie de piste false, menite să îngreuneze misiunea de supraveghere a agenţilor KGB. Pe data de 19 iulie, la orele 16, aplecat să facă jogging. Cîteva zile mai tîrziu a trecut graniţa. Pentru prima dată în istoria sovietică, un spion KGB identificat ca agent dublu a evadat în Occident. Nu a divulgat nimănui traseul pe care l-a urmat. În 1991, după mai mult de 6 ani de despărţire, familia Gordievski s-a reîntregit la Londra… (Va urma) (T.F.)

Share |

Articol vizualizat de 1327 ori

21 Apr 2011