Românii, un popor de contrarevoluţionari! (V)

Într-o discuţie în patru, Petre Ţuţea, Marcel Petrişor, Aurel Dragoş Munteanu şi subsemnatul, Dragoş a povestit cele aflate de la un personaj din generaţia lui Petre Ţuţea, încă în viaţă la acea dată - era prin 1985-1986. Omul respectiv fusese translator pentru Averell Harriman, venit în decembrie 1945 la Bucureşti cu însărcinări foarte înalte din partea Aliaţilor, a SUA, în primul rînd. La întîlnirea cu Iuliu Maniu, emisarul Occidentului l-a informat pe liderul rezistenţei naţionale din România că America se pregăteşte în secret pentru un război cu URSS. Acest război nu poate fi deocamdată pornit, pentru că opinia publică din America nu l-ar accepta şi nu l-ar înţelege, fiind vorba de un război între două armate prietene… E nevoie ca opinia publică din America să afle cîte ticăloşii fac ruşii în Europa de Est, este nevoie de acte de rezistenţă care să provoace vărsări de sînge, numai aşa s-ar putea justifica intervenţia americană.

Mesajul american a fost desigur transmis de Maniu mai departe, cu consecinţele cunoscute: încredinţaţi că „vin americanii”, mii de români, tineri mai ales, nu au pregetat să se manifeste în vreun fel sau altul împotriva regimului comunist, care a răspuns cu condamnări la moarte şi la zeci de ani de puşcărie pentru opozanţii regimului. Atunci cînd vorbim de victimele comunismului, în mod paradoxal, dacă sîntem lucizi, vom identifica astfel de victime şi printre românii anticomunişti trăitori în Occident… Detaliu esenţial: cu aceeaşi ocazie, întrebat de Malaxa ce să facă, Harriman i-a transmis sec: să-şi facă bagajele. Deh, Malaxa nu era român, nu era contrarevoluţionar!

Să ne întoarcem la Engels şi mesajul său. Aţi zis că ne-a pus un diagnostic extrem de exact, că ne cunoştea surprinzător de bine. Cum interpretaţi afirmaţia lui Engels că românii sînt „un popor fără Istorie”?

Nu mă surprinde. Este un loc comun pentru detractorii noştri. Probabil că avea în vedere vestitul „mileniu de tăcere”, pentru care lipsesc documentele scrise, răstimp în care românii nu sînt pomeniţi în nici un document. Nici la Nord, nici la Sud de Dunăre! Ai zice că nu au existat şi ei pe undeva! Situaţia aceasta se mai întîlneşte şi la alte popoare vechi din Europa, stabile, statornice în spaţiul lor de baştină. Cum ar fi albanezii. Cronicarii de odinioară nu consemnau în scrierile lor stările de fapt, ci evenimentele, „mişcarea”, după logica de azi a ziarelor, care consemnează în primul rînd ceea ce iese din obişnuit, din normalitate, tulburînd starea de fapt existentă. Românii, confruntaţi cu vitregiile epocii, au înţeles să supravieţuiască prin retragerea din calea răutăţilor. Prin refuzul de a participa la mişcarea browniană a neamurilor dinlăuntrul sau dinafara imperiului. Povestea cu codrii şi munţii care au asigurat supravieţuirea noastră şi menţinerea identităţii etnice, naţionale, în ciuda mulţimii neamurilor care au trecut pe aici, nu este o invenţie romantică, ci un adevăr confirmat în multiple feluri. Am scris despre asta în Transilvania Invincibile Argumentum, afirmînd că din această aşa-zisă retragere din Istorie românii vor ieşi „la suprafaţă” cu un cîştig nesperat şi deosebit de preţios: cu o cultură orală, cu un folclor de o originalitate şi o bogăţie fără egal în Europa, o cultură profund spiritualizată şi care antrena întreaga suflare românească. O mie de ani românii nu se vor afirma prin nici o structură administrativă, de tipul statului politic, consemnată în anale. Dar cînd documentele încep să-i consemneze, îi vom afla pe români ca purtători ai unor norme de conduită riguros sistematizate şi organizate în vestitul „jus valachicum”. Dovadă că nu au trăit o mie de ani la întîmplare, în dorul lelii, ci ca o comunitate unitară şi coerentă, întinsă pe un vast teritoriu: de pe malurile Vistulei pînă în munţii Pindului. Care popor european a mai afirmat asemenea virtuţi şi capacităţi de socializare? Nu prea multe. Iar cînd, în Secolul XIV, românii îşi vor afirma statalitatea, statele româneşti întemeiate atunci nu vor înceta să existe pînă azi, cu o continuitate la fel, fără pereche la majoritatea popoarelor europene şi mai ales la popoarele din preajma noastră. Sînt motive suficiente ca să avem mulţi duşmani, mulţi care să nu încapă de noi. Iată, în Europa de azi, majoritatea statelor sînt confruntate cu perspectiva secesiunii, în frunte cu granzii Europei: Anglia, Franţa, Spania, Italia, Rusia şi ea, Ucraina… Iugoslavia şi Cehoslovacia sînt deja o amintire… În acest context, numai noi, românii, sîntem în situaţia ca, prin exprimarea liberă a electoratului, prin aplicarea corectă a normelor de drept internaţional, să dobîndim o ţară şi mai mare. Ba chiar să ne extindem şi la Sud de Dunăre. Crezi că în cancelariile lumii nu sîntem invidiaţi şi, cînd se poate, taxaţi, faultaţi pe blat, buşiţi ori sabotaţi pentru norocul nostru de a fi români? Căci există acest noroc! Pe care puţini dintre noi îl conştientizează. Duşmanii noştri, în schimb, sînt foarte conştienţi de asta. Repet: norocul de a te naşte român!

„Norocul de a te naşte român”? Nu v-am mai auzit cu această vorbă. Am auzit pe unii plîngîndu-se de ghinionul că s-au născut români.

Nu, ăia nu s-au născut români, ei s-au născut în România, la o adresă, nu într-o comunitate etnică! Norocul de a te naşte român? Nu vrei să mai lăsăm şi pentru altă dată cîteva subiecte? (Va urma)

A consemnat PETRE BURLACU

Share |

Articol vizualizat de 504 ori

27 Sep 2011