Români, secui şi unguri în Transilvania - scurtă privire istorică (III)

ORIGINEA SECUILOR

Secuii sînt şi ei parte a acestei istorii ungaro-române. Ei apar pentru prima oară în Secolul X în Munţii Bihorului, fiind o populaţie de origine necunoscută. Toate încercările de a găsi rădăcinile reale ale secuilor sînt de la început sortite eşecului, în lipsa a două elemente esenţiale: izvoare reale privind originea secuilor şi documente în limba secuiască. Totuşi, dintre teoriile actuale, cea mai probabilă este cea care îi socoteşte pe secui urmaşii avarilor, sau mai bine zis un rest a nobililor avari, care rămăseseră în părţile dintre Carpaţii Crişurilor şi Tisa. Această rămăşiţă nu a luat parte la luptele  ducilor români împotriva invaziei Ungare, însă nici nu a ţinut partea acesteia. Dintr-o serie de tradiţii religioase secuieşti, reiese limpede că iniţial au fost ortodocşi, trecînd mai tîrziu la catolicism. Se pare că această convertire a nobililor secui le-a adus o oarecare încredere din partea nobililor unguri, care i-au colonizat după Secolul XII în Sud-Estul Transilvaniei, dîndu-le sub stăpînire pe românii şi cumanii din această parte. Secuii au fost folosiţi ca mijloc de apărare a Transilvaniei, dar nu au fost niciodată priviţi cu încredere sau prietenie de unguri. O simplă dovadă este deosebirea între uciderea nobililor unguri şi, respectiv, secui care se răsculau. Nobilii unguri răsculaţi erau, de obicei, ucişi prin decapitare sau alte asemenea mijloace, socotite demne. Nobilii secui răsculaţi erau, de obicei, spînzuraţi sau ucişi prin torturi cumplite, cel mai cunoscut fiind cazul lui Gheorghe Doja. Acesta a fost ucis în chinuri ce covîrşesc închipuirea, ajungîndu-se pînă la smulgerea cărnii cu cleşti înroşiti în foc, aşezarea pe un scaun înroşit în foc şi altele asemenea.

SECUII, DISTRUŞI DE NAŢIA UNGARĂ

De ce această… rezervă, ca să nu-i spunem duşmănie, a ungurilor faţă de secui? Din două pricini, iar mai tîrziu din trei.. De la început a fost faptul că secuii se înţelegeau foarte bine cu dispreţuiţii – de către nobilii unguri – români „schismatici” (ortodocşi). Acest lucru era intolerabil pentru unguri. A doua pricină era că secuii erau alt neam decît ungurii! De la început şi pînă în Secolul XIX, toată lumea ştia că naţiunile dominatoare în Transilvania sînt cea ungurească, cea nemţească şi cea secuiască. Limba secuiască încă se mai vorbea în Secolul XVI, astăzi fiind însă dispărută. În Secolul XIX s-a declanşat maghiarizarea sistematică a scaunelor secuieşti şi spre sfîrşitul perioadei interbelice maghiarizarea şi-a atins scopul: secuii dispăruseră din Istorie. Naţiunea secuiască înceta să mai existe, înghiţită de cea maghiară. Deşi nobilimea secuiască a fost, de foarte multe ori, aliată cu ungurii şi împotriva românilor, la nivel popular între secui şi români a existat, sute de ani, o frăţietate pe care îndrăznim să o numim chiar sfîntă. Mulţi dintre români nu au şovăit să-şi dea viaţa pentru drepturile şi libertăţile secuilor, şi la rîndul lor mulţi dintre secui nu au şovăit să se jertfească pentru libertatea şi drepturile românilor – intrînd aici nu doar cei din Transilvania, ci şi cei din Ţara Românească a Munteniei şi din Ţara Românească a Moldovei.

ŢARA SECUIMII – ROMÂNIMEA

Dat fiind că distrugătoarea secuilor este naţiunea ungară, este evident că, şi după dispariţia secuimii, ungurii şi secuii au rămas pe poziţii total antagonice. Poate este de amintit aici că, la mijlocul Secolului XIX, secuii încă socoteau că „ţara” este pentru ei Românimea, acoperind prin acest nume – „ţara” – Moldova şi Muntenia, privind Ungaria ca „străinătate”. Acum, însă, nu mai există secui, întrucît au fost asimilaţi de unguri. Iar cei care au distrus – printr-o politică intenţionată şi diabolică – naţiunea secuiască, nu pot fi în nici un caz socotiţi ca moştenitori, ci doar ca ucigaşi, ai secuilor. Deci, în revendicările lor, ungurii din ziua de azi cu totul impropriu se numesc secui şi nu pot apela la nimic din Istoria şi drepturile celor pe care i-au nimicit. Deşi, evident, cu obişnuita nemărginită impertinenţă a nemeşimii ungureşti, o fac.

PREMIZE ISTORICE PENTRU PRETINSA AUTONOMIE

Acestea sînt premizele istorice de la care plecăm pentru a înţelege cu adevărat revendicările de autonomie şi chiar independenţă ale ungurilor din Harghita, Covasna şi Mureş. Naţiunea ungară s-a prezentat în contextul naţiunilor apusene pe temeiul aceloraşi valori pe care le aveau acestea în Evul Mediu la nivelul claselor nobiliare:

- slujirea fanatică a Papalităţii;

- foamea disperată de putere şi glorie;

- cruzime fără margini faţă de cei de altă părere decît cea a nobilimii;

- dispreţul nemărginit faţă de cei care erau altfel;

- ura nesfîrşită faţă de ortodoxie şi ortodocşi;

- dispreţul şi chiar ura faţă de popoarele din Răsăritul Europei;

- arogarea statutului de civilizaţie superioară şi, implicit,

- arogarea dreptului de a impune această civilizaţie celor altfel decît ei.

ŞOVINISMUL MAGHIAR

Către sfîrşitul Evului Mediu, o dată cu apariţia protestantismului, această listă s-a diversificat. În vreme ce unii dintre unguri au păstrat fidelitatea faţă de papism, alţii au adoptat calvinismul – sau alte forme de protestantism – şi i-au prigonit sălbatic pe români, pentru a-i sili să se convertească. Nu mult după protestantism s-a născut şi naţionalismul apusean modern. La Unguri, acesta a luat forma unui şovinism dezlănţuit, care nu a ezitat să recurgă doar la falsificarea Istoriei, ci şi la cele mai mai abominabile crime. Totuşi, atît în prima formă, cît şi în cea ulterioară, ungurii au izbutit să se includă cu succes în zona patimilor tipic vest-europene. Deşi pe o scară aparent mai mică, colonialismul apusean, în forma sa cea mai violentă şi oprimantă, a fost aplicat de Ungaria încă din Secolul XII, fără a înceta pînă astăzi. Această încadrare a Ungariei în mentalitatea apuseană ar trebui să fi fost depăşită în clipa în care o parte dintre crimele şovinismului unguresc au ieşit la iveală, prima oară la sfîrşitul Secolului  XVIII. Totuşi, nobilimea ungară a ştiut să poarte o mască uimitor de bine alcătuită de cultură, civilizaţie şi deschidere, dar mai ales a ştiut să folosească mult şi foarte eficient minciuna. Dincolo de orice alte mijloace, aceasta a rămas unealta şi arma de bază a Ungariei şi ungarismului pînă în zilele noastre.

CONCLUZII

Toate aceste fapte istorice trebuie bine înţelese atunci cînd încercăm să ne dăm seama ce este sau ce ar fi autonomia – şi eventual independenţa – ungurească în Transilvania. Dar, vor spune unii, toate acestea ţin de trecut, nu de prezent. Din păcate, nu este aşa. Să ne aplecăm asupra trecutului cel mai apropiat, care formează temeiul evident a tot ceea ce avem astăzi. Căci nimeni nu trăieşte independent de ceea ce s-a întîmplat de la naşterea lui şi pînă astăzi! Să analizăm, prin urmare, întîmplările din ultimii 80-90 de ani, ca să vedem temeiurile cele mai evidente ale vremilor de astăzi. (Sfîrşit)

Preot MIHAI-ANDREI ALDEA

Share |

Articol vizualizat de 954 ori

12 Sep 2011