Români, secui şi unguri în Transilvania - scurtă privire istorică (II)

O vreme, cumpăna Istoriei se tot mişcă nehotărîtă pentru unguri. Păgînismul cu care veniseră? Creştinismul primit de la Constantinopole? Papismul roman? Ultimul era mult urît de unguri, atît din pricina autoritarismului trufaş – care venea în conflict cu mîndria ungurească –, cît şi din pricină că în spatele presiunilor germane împotriva Ungariei stătea Papalitatea. Ungurii de rînd, începînd de la slugile războinicilor şi mergînd pînă la robii de felurite naţionalităţi, înclinau spre mîngîierea şi pacea Ortodoxiei. Urmele se mai văd pînă astăzi, atît în limba, cît şi în obiceiurile ungureşti, în care se poate recunoaşte cu uşurinţă pecetea Ortodoxiei, şi mai cu seamă a Ortodoxiei româneşti. De la preluarea numelui de Crăciun pentru Naşterea Domnului şi pînă la cel de „Săptămîna laptelui” (a brînzei, la români) pentru săptămîna dinainte de Postul Mare, aceste urme sînt mai mult decît lămuritoare pentru ceea ce fusese voia poporului ungar în Secolele IX-X. Dar, ca de atîtea ori în istoria ungurimii, nu voia poporului, ci voia nemeşimii, a celor bogaţi, avea să prevaleze. Cea mai mare nenorocire pentru Ungaria şi pentru multe alte naţii avea să fie un apostat. Voiteh, fiul lui Geza, se căsătoreşte cu Ghizela, fiica lui Henric al II-lea de Bavaria. Şi, în loc să îşi aducă nevasta la Credinţă, se leapădă de Ortodoxie şi devine slugă a Papei. Ajunge pînă acolo încît îşi masacrează compatrioţii nobili care nu îi urmează apostazia sau care încearcă să rămînă păgîni. Practicile violente ale propagandei romano-catolice sînt folosite din plin. De la Voiteh cel devenit Ştefan – pentru Papalitate „Sfîntul” Ştefan, sfînt catolic, precum foarte mulţi alţi criminali notorii şi ideologi ai crimei religioase – a început să fie Ungaria unealta Papalităţii. Au urmat mai bine de 1.000 de ani de persecuţii religioase, rapturi, torturi, jafuri, crime.  Este poate locul în care se cuvine să cităm pe marele istoric Şerban Papacostea: „Simbolurile în numele cărora s-a desfăşurat impulsul cuceritor al lumii latine în Răsărit au fost credinţa romano-catolică şi expresia sa militară, cruciata. Forţa care a dirijat şi coordonat expansiunea a fost Biserica romano-catolică, puterea cu tradiţii şi veleităţi universale a papalităţii. (…) Instrumentele de căpetenie ale acestui vast efort de integrare, urmărit deopotrivă cu mijloacele militare şi cu cele ale misiunilor şi persuasiunilor, au fost ordinele călugărilor cavaleri şi ordinele călugărilor misionari. Valul uriaş dezlănţuit de expansiunea Apusului în Europa Răsăriteană nu a ocolit nici lumea românească. Aici, principala forţă de percuţie a fost Regatul ungar”. Aşa cum am amintit, primul popor persecutat de Voiteh-Istvan (Ştefan) a fost chiar poporul ungar. Libertatea pe care Ortodoxia o lăsa alegerii credinţei a fost inacceptabilă atît pentru noul trecut la romano-catolicism, cît şi pentru urmaşii săi. Prin confiscarea averii, arestare, tortură şi execuţii publice el „a convertit” pe toţi nobilii din nucleul central al ungurimii. Pentru aceste „realizări”, de altfel, a fost şi felicitat în viaţă şi canonizat după moarte de Papalitate. Foarte mulţi dintre urmaşii săi au mers pe aceeaşi linie. O vreme destul de îndelungată, principalii vizaţi de presiunea papistă au fost nobilii – unguri, români, slavi – aflaţi sub controlul coroanei ungare. Se credea că oamenii de rînd vor fi siliţi de stăpîni să treacă şi ei la papism, sau o vor face din loialitate faţă de stăpîni. Acest lucru s-a întîmplat prea puţin. Mai mult, unii dintre nobili au trecut formal la Romano-catolicism, dar în fapt au ţinut mai departe de Ortodoxie, chiar ascunzînd prigoanei catolice preoţii şi chiar episcopii ortodocşi de pe moşiile lor. Totuşi, mulţi dintre nobilii români şi slavi s-au integrat atît papismului, cît şi ungarismului, pierzîndu-şi identitatea etnică, precum şi-o pierduseră şi pe cea religioasă.

Roadele rasismului

şi persecuţiilor ungureşti

Într-un fel sau altul, prigoana a devenit mai aprigă. La început, numărul mic al nobililor unguri supravieţuitori impusese o oarecare măsură în persecuţii. Cu timpul, însă, numărul lor a crescut prin asimilarea nobililor slavi (mai ales în părţile Croaţiei şi Dalmaţiei) şi a celor români (mai ales în Panonia şi regiunile Tisei. Ca urmare, şi persecuţiile au devenit din ce în ce mai dure şi mai sistematice. Între altele, ele erau şi un mijloc de creştere a puterii şi averii, slujitorii Papalităţii obţinînd numeroase avantaje. Oricît de trist ar fi, trebuie să spunem adevărul: foarte mulţi români au trădat. Au trădat mai ales de frică şi din oboseala de a mai rezista prigoanei, dar unii şi din lăcomie. Şi-au trădat Credinţa, şi-au trădat Neamul. Au devenit întîi catolici, iar apoi şi unguri. Înaintarea Catolicismului în Românime a însemnat şi deznaţionalizare, nu doar apostazie. Românii trecuţi la Catolicism îşi pierdeau rădăcinile şi intrau în puterea unui cler superior, în întregime străin şi duşman Neamului Românesc. Totodată, prin trecerea la Catolicism românii căpătau, în teorie, cale liberă către structurile superioare ale societăţii. Dar şi aici domnea un feroce rasism antiromânesc. Deci şi în religia nou căpătată, şi în straturile sociale nou accesibile, Românul era privit ca un nimic, doar ungurul însemna ceva, urmat de neamţ şi, la urmă, de secui. Ca urmare, mulţi, foarte mulţi dintre românii ce îşi pierduseră Credinţa îşi pierdeau şi Neamul, maghiarizîndu-se. Rezultatele? Să le vedem! Populaţia ungurească nu depăşea, pe la anul 960 d.Chr., un maximum de 100.000 (o sută de mii) de oameni, foarte mulţi dintre aceştia nefiind de fapt unguri propriu-zişi, ci feluriţi străini adăugaţi grupului unguresc de războinici jefuitori. Aceştia nu depăşeau un maximum de 50-60.000 de oameni. Dar să luăm cifra maximă, de 100.000 de oameni. În acelaşi Secol X, numărul românilor de la Nord de Dunăre este de minimum 1.500.000 (un milion cinci sute de mii) de oameni. Totdeauna, sporul natural al ungurilor a fost mult sub sporul natural al românilor. Dar, hai, de dragul demonstraţiei, să punem egalitate între aceste două sporuri naturale. În Secolul XX, ungurii au ajuns la o populaţie de 10.000.000 (zece milioane) de oameni. Proporţional, românii ar fi trebuit să fie 150.000.000 (o sută cincizeci de milioane)!!! Însă, în statisticile vremii, românii apar ca fiind, la Nord de Dunăre, cca. 20.000.000 (douăzeci de milioane). Cum se explică această diferenţă? Cum se explică faptul că o naţiune avînd un spor natural mai mic ajunge de la 100.000 la 10.000.000 de oameni, iar o naţiune avînd un spor natural mai mare ajunge de la 1.500.000 la 20.000.000 de oameni, în aceeaşi perioadă? Răspunsul este foarte simplu: prima naţiune a crescut mai puţin prin spor natural, dar a crescut foarte mult prin asimilări forţate! Este de ajuns să amintim că numele Satu Mare sau Sătmar, nume tipic românesc, a fost maghiarizat sub numele Szatmar, Szathmar, Szathmary ş.a.m.d., ca să se ascundă originea sa reală. Totuşi, toate familiile ungureşti care poartă asemenea nume – destule! – sînt la izvoare familii de români deznaţionalizaţi. Acestea sînt roadele rasismului şi persecuţiilor ungureşti de peste o mie de ani asupra românilor şi altor popoare: crime, jafuri, rapturi, împopoţonarea cu meritele altora, genocid şi asimilare forţată. Ca, de pildă, Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu, P. P. Panaitescu şi alţii asemenea. Amintim în grabă pe Constantin Giurescu, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Gheorghe Brătianu, Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Constantin Papanace, Silviu Dragomir, Ovid Densuşianu, P. P. Panaitescu ş.a.m.d. Uneori se pune accentul pe creştinare, alteori pe cucerirea şi administraţia romană, alteori, foarte general, pe elementul cultural. Credem că singurul factor esenţial ce explică unitatea lingvistică a limbii române, care unitate implică o etnogeneză simultană şi relativ omogenă pe o întindere foarte mare, este, desigur, răspîndirea Învăţăturii lui Christos. Ea s-a făcut în vremea Sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor lor în mai tot spaţiul traco-ilir aflat sub stăpînire sau influenţă latină, atît de la Sud cît şi de la Nord de Dunăre. În afara fîşiilor litorale greceşti, limba propovăduirii şi cultului a fost, fireşte, latina. Pînă la urmă, şi cei care, asemenea lui Ovid Densuşianu sau Ferdinand Lot, încearcă să plaseze centrul de greutate al formării Poporului Român la Sud de Dunăre sînt nevoiţi – de fapte lingvistice şi istorice incontestabile – să admită existenţa unor ramificaţii (de mare influenţă, însă!) şi la Nord de acest fluviu. (Va urma)

Preot MIHAI-ANDREI ALDEA

Share |

Articol vizualizat de 554 ori

10 Sep 2011