Români, secui şi unguri în Transilvania - scurtă privire istorică (I)

După 55 de ani de luptă, ungurimea din România, sprijinită copios de Ungaria, diaspora ungurească şi multe alte puteri antiromâneşti, se crede la un pas de refacerea Regiunii Autonome Maghiare a lui Stalin. La o primă vedere, pentru a înţelege valoarea morală a proiectului, ar fi de ajuns o înşiruire a cîtorva din cei mai celebri susţinători ai acestei idei, precum: Horthy, Stalin, Hitler, Wass şi alţi monştri din istoria recentă a umanităţii, alături de urmaşii lor din Ungaria – şi nu numai – de astăzi. Dar, din nefericire, mulţi sînt atît de lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe istorice, încît chiar nu înţeleg ce se petrece. De aceea, să vedem o scurtă istorie a românilor, secuilor şi ungurilor în Transilvania, după documentele vremii şi după istorici recunoscuţi internaţional. Şi, prin prisma ei, să vedem în ce măsură este potrivită autonomia cerută azi de U.D.M.R. din punctele de vedere politic, istoric, economic şi, evident, al drepturilor omului.

Originile şi teritoriul românilor

După cum spune părintele Dumitru Stăniloae, românii sînt urmaşii traco-ilirilor latinizaţi prin Evanghelie. Că românii sînt urmaşii traco-ilirilor latinizaţi sau romanizaţi apare limpede în documentele istorice şi faptul este consemnat de numeroşi lingvişti şi istorici. Deosebiri apar la factorii de romanizare şi la întinderea teritoriului în care s-a format Neamul Românesc. În această ultimă privinţă, întinderea schiţată de Nicolae Iorga (din Carpaţii Beschizi în Peloponez şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră) ni se pare a fi un minimum de bun-simţ. Prezenţa românilor atît la nord, cît şi la sud de Dunăre este, oricum, limpede atestată înainte de venirea ungurilor în Europa, după mijlocul Secolului IX d. Chr. Românii erau, după cum arată istoricul Nicolae Iorga în locul mai sus citat, urmaşii şi moştenitorii Imperiului Roman, şi mai ales ai Imperiului Roman de Răsărit, cel care avea capitala aşezată de un străromân, Sfîntul Constantin cel Mare, pe ţărmurile Bosforului. Deşi foarte departe de puterea sau ocrotirea propriu-zisă a Constantinopolului, românii nordici se simţeau atît de legaţi de acesta, încît şi conducătorii lor – de multe ori urmaşi ai unora sau altora dintre migratori – ajungeau să adopte ca firească aceeaşi legătură. Simplul fapt că primele creştinări ale ungurilor s-au făcut de către clericii Imperiului Roman, şi nu de agenţii papismului, sau că Menumorut se socotea vasal şi reprezentant al Împăratului de la Constantinopol, este de ajuns pentru a demonstra acest punct. Pînă în Secolul IX d. Chr., românii dăduseră lumii şi Europei foarte mult. De la „călugării sciţi” la sfinţi ca Dionisie Exiguul sau Ioan Casian, de la Constantin cel Mare sau Iustinian la Niceta de Remesiana, şirul personalităţilor stră-române şi române este foarte lung. Şi, spre deosebire de alte naţii, românii ştiau nu doar să lupte şi să se jertfească pentru Imperiu, ci şi să întindă mereu mîna celorlalţi. Marile ctitorii ale Romanităţii, precum Sfînta Sofia sau Vlahernele, s-au ridicat de către români într-o frăţească unire cu alţi constructori (în cazurile amintite împreună cu armenii). O altă pildă sînt trupele din Sciţia Mică sau Dicia – cum se numea pe atunci Dobrogea –, care apărau nu doar acel ţinut, ci şi calea cea mai scurtă către Constantinopol pentru invaziile migratorilor, dar şi Gurile Dunării. Astfel apărau, de fapt, întregul Imperiu. Fericitul Ieronim, Sfîntul Ioan Casian, Dionisie Exiguul şi Niceta de Remesiana, ca să amintim numai patru nume, au ştiut să devină punţi între Răsăritul şi Apusul Romanităţii, dar şi între Romanitate şi celelalte naţiuni creştine – greci, armeni, egipteni şamd. Existenţa lor a însemnat atît de mult pentru unitatea Creştinătăţii, încît atunci cînd invazia slavă rupe – la începutul Secolului VII – legătura Romanităţii cu Apusul, începe şi ruptura între Apus şi Imperiul de la Constantinopol. Imperiul Roman, devenit de limbă greacă şi numit romaic, şi Occidentul, rămas de limbă latină, ajung să nu se mai înţeleagă. Mijlocirea românilor încetase, iar preţul plătit de Europa şi chiar de întreaga omenire va fi cumplit. Sînt doar cîteva din realizările extrem de numeroase pe care Neamul Românesc deja le dăruise lumii.

Invazia ungurilor în Panonia

Şi vine mijlocul Secolului IX. Ungurii apar la nord de Marea Neagră apoi, înfrînţi la Dunărea de Jos, ocolesc cetatea Carpaţilor – Transilvania – şi se aşează stăpîni peste românii şi slavii din Panonia, oameni paşnici, care se îndeletniceau cu păstoritul şi pescuitul şi ţineau spiritual de Imperiul Roman. Ce au adus ungurii la venirea lor în Europa? Oricît de dureros ar fi adevărul, trebuie spus: crimă, jaf, teroare. Ce-i drept, fără discriminare. Oriunde li se părea că ar fi bogăţie, ungurii se repezeau să ucidă, să nimicească şi să jefuiască. Pentru bestialitatea lor au fost asemănaţi cu dispărutul trib al hunilor, un neam turcic de o sălbăticie inimaginabilă, ce răvăşise Europa cîteva secole mai devreme. Aceeaşi neomenie a însoţit primul secol al ungurilor în Europa. O dîră de dureri cumplite, de sînge şi foc rămînea în urma fiecărei acţiuni sau năvăliri a lor, pînă cînd germanii aproape îi nimicesc în Bătălia de la Lechfeld (955). În aceeaşi vreme, însă, o ramură începuse a se depărta de păgînismul inuman care era la originea cruzimilor nesfîrşite săvîrşite de unguri. Sub influenţa românilor din Panonia şi poate şi a secuilor, unii dintre războinicii unguri şi chiar şi căpeteniile Bulcsu şi Gyula se creştinează. Ultimii doi sînt chiar botezaţi la Constantinopole, devenind apostolii credinţei şi civilizaţiei într-un neam sălbatic şi aducînd pe ierarhul Ierotei – hirotonit, desigur, la Constantinopole – ca prim episcop al Ungariei.

Ungurii – unealtă sîngeroasă a Papalităţii

Între timp însă, între Apus şi Biserica lui Christos apăruse o adîncă ruptură. Papismul, devenit de la Nicolae I doctrina dominantă a Romei, era tot mai mult şi mai violent impus apusenilor. Căzută sub barbari, ruptă de Imperiul Roman ce îşi mutase capitala şi inima la Constantinopole, Roma voia să redevină o mare putere şi un mare centru al lumii. Dacă se putea, chiar unica putere şi unicul centru al lumii. Falsificarea unor documente istorice – ca de exemplu celebrele „Donaţii Constantiniene” – a fost doar un pas pe această cale. De la care s-a trecut la falsificarea Învăţăturii de Credinţă. Secolul IX a marcat o culme a încercării de întoarcere a Apusului la ceea ce fusese cîndva, la Ortodoxie. Sfîntul Fotie a fost punctul cel mai înalt al acestei culmi, dar nici el nu a izbutit ceva permanent pentru apuseni. Deşi Papa Ioan al VIII-lea va recunoaşte oficial Sinodul de la Constantinopol din 879, care însemna lepădarea de rătăcirile papilor dinainte, această recunoaştere a fost fără urmări efective. Politica era prea mult pentru Roma ca să poată fi supusă adevărului. Şi ereziile papiste – de la supremaţia papală asupra Bisericii lui Christos pînă la Filioque şi Purgatoriu – au fost impuse manu militari întregului Occident. În acelaşi timp, însă, Papalitatea căuta o putere care să o ajute la supunerea părţilor de Răsărit ale Europei, chiar şi a Imperiului Roman, pe care acum îl renega pentru a i se putea substitui. Orice forţă a putut fi folosită - a fost folosită. Cruciade care au însîngerat ţările şi popoarele ortodoxe, Inchiziţia, păgîni plătiţi să-i atace pe ortodocşi, mijloace de corupere şi promovare a corupţilor în ţările-ţintă… Şi, în acelaşi timp, clerici şi călugări cu masca pioşeniei şi vorbe meşteşugite, care să culeagă roadele acestor politici. Aceasta este pricina pentru care, după victoria de la Lechfeld (955), aliaţii germani – sau supuşii germani… – ai Papalităţii nu se străduiesc să nimicească pe unguri. Cei 10 pînă la 20.000 de războinici cruzi erau o unealtă ce putea folosită împotriva românilor, sîrbilor, bulgarilor şi celorlalte popoare non-papiste – fie ele creştine sau păgîne – din Răsărit. (Va urma)

Pr. MIHAI-ANDREI ALDEA

Share |

Articol vizualizat de 1013 ori

09 Sep 2011