Purificare întru tămăduire (note de drumeţie) de Ion PROCA(XIII)

Iaşul văzut din autocar.Poetul de la Pelinia, Ianoş Ţurcanu, îi dedică ieşeanului Nichita Danilov poezia intitulată „Toamnă ieşană”, în care a surprins destul de plastic peisajul vechei capitale moldave.

Toamna,

acest oraş

are tristeţea ochilor

unui puşcăriaş.

Vântul,

în valuri epileptice turbând,

îşi sparge pieptul

de armură şi granit.

Ploaia,

inundând stradelele toate,

face repetiţie

pentru singurătate.

În inima,

unde sunau cândva harpe,

simt o muşcătură înceată

de şarpe.

Un gând mai vechi,

cu fruntea spartă,

îmi târăşte iluziile

şi o erată.

Toamna,

acest oraş

cu ceţuri pe alei,

are şi tristeţea

ochilor tăi.

Dar,

când în catedrale

bat clopote de dor,

aici e-atâta veşnicie

că n-aş mai vrea să mor.

Oraşul Iaşi este menţionat documentar încă din secolul al XIV-lea. Două secole mai târziu acesta devine capitala Moldovei, funcţie pe care şi-o păstrează până la unirea acesteea cu Ţara Românească, în 1859. iaşul redevine capitală a României—între 1916 şi 1918, când Bucureştiul era ocupat de armatele Puterilor Centrale.

În centrul vechi al oraşului a fost construit Palatul Culturii, simbol al Iaşului începutului de secol XX. Construcţia a fost executată între anii 1905 şi 1907, în stil neogotic, pe locul vechiului palat domnesc. Aici se găsesc câteva din muzeele oraşului: Muzeul de Istorie, Muzeul Etnografic, cel al Ştiinţelor Naturii, Muzeul Tehnic.

Vestigiile trecutului sunt prezente în peisajul citadin al Iaşului de azi: Biserica „Trei Ierarhi” (ctitorită de domnitorul Vasile Lupu în secolul al XVII-lea), Mănăstirea Golia, Biserica Sf.Nicolae (numită şi Biserica Domnească, ctitorită de Ştefan cel Mare în 1491), Mănăstirea Cetăţuia,

   ctitorită de Gheorghe Duca, care a ridicat-o între 1668 şi 1672 pe un deal ce domină valea râului Nicolina şi cartierul C.U.G.. Aici a funcţionat o tiparniţă cu litere greceşti, adusă de la Veneţia. Ajunsă o ruină la sfârşitul secolului XIX, a fost restaurată în perioada interbelică la cererea istoricului Nicolae Iorga.Planul este tradiţional, având cunoscuta împărţire în; altar, naos, pronaos şi pridvor, iar absidele sunt semicirculare în interior şi poligonale în exterior, fiecare absidă cu câte 3 ferestre. Ca şi la Trei Ierarhi , contraforturile, în număr de şapte, sprijină zidurile exterioare ale bisericii Cetăţuia. În timpanul uşii, într-o cruce cu braţele egale şi rotunjite, este sculptată stema Moldovei: capul de bour care susţine o coroană ce este prevăzută cu o cruce pe mijloc, având câte un leu de o parte şi de alta. Pridvorul înalt, de formă dreptunghiulară şi cu bolţi sferice pe pandantivi, este luminat de două ferestre. De o mare valoare artistică este şi ansamblul pictural, reprezentat nu numai prin compoziţiile sale monumentale, ci şi prin cele mai reduse ca întindere sau chiar prin medalioane. Observând frescele din interiorul bisericii Cetaţuia, se constată o tratare vioaie, prin care pictorii au reuşit să imprime personajelor o puternică expresivitate, să sugereze ansambluri de perspectivă şi să redea dramatismul uman. Pictura murală moldovenească e realizată de fraţii Mihai, Dima si Gheorghe din Ianina(Grecia) si tratează teme ca "Judecata de Apoi" si "Arborele Iesei”. Biserica mănăstirii Cetaţuia, cu hramul Sf. Apostoli Petru si Pavel , monumentul principal al întregului complex arhitectonic de pe colina sudică a Iaşului, este plasată in mijlocul incintei şi "se remarcă prin eleganţă, simplitate si justeţea proporţiilor". Casele voievodale fortificate, pivniţele boltite la subsol, biserica, casa domnească ce adăposteşte un muzeu de artă feudală, sala gotică(trapeza), alcătuiesc întregul complex arhitectonic Cetaţuia. O altă clădire veche din curte este baia domnească, de formă pătrată şi încheiată cu o boltă semisferică pe care se înalţă un turn lanternă cu 8 ferestre şi o calotă semisferică, cu o deschidere circulară deasupra. În nişa din peretele sudic al bisericii se află osemintele ctitorului, Gheorghe Duca  ( Duca Voda cel Bătrân), iar ceva mai la Est se află o lespede funerară mică şi frumos sculptată, aşezată pe mormântul Mariei, una din fiicele domnitorului.

V-aş fi prezentat Iaşul în această descriere lapidară, dar nu vă pot văduvi de minunatele incursiuni  ale ghidului Ioan Murgu în trecutul şi prezentul acestui splendid oraş.

Trecem pe lângă o bijuterie care nu are egal în lumea întreagă—Biserica Trei Ierarhi. A fost ornamentată cu 30 registre de sculptură şi a fost poleită cu aur. Niciunul din registre nu se repetă. Când a fost sfinţită lumea a dat zvon în ţară că la soare te puteai uita, iar la biserică ba. Nu poţi trece pe alături fără să te încânte frumoasele edificii fără seamăn, cum ar fi Palatul Culturii, Casa “Dosoftei” şi cea mai veche biserică din Iaşi—Sfântul Nicolae Domnesc, ridictă în vremea şi din porunca lui Ştefan cel Mare. Coborâm la cea mai joasă cotă a depresiunii Gigia-Bahlui- 40 de metri la nivelul mării. Pe aceste locuri s-a aflat Curtea Domnească. Acum aici se construieşte cel mai mare parc cu cele mai mari hoteluri şi locuri de parcare.

În Iaşi şi-au găsit refugiu reprezentanţii mai multor popoare. Lipovenii au venit aici pe la 1703, alungaţi de Petru Întâi. Li s-a dat un teren mlăştinos. Nu se ştia că de acolo de unde veneau ei aveau meşteri la săpături în mlaştină. Astfel a apărut Biserica Lipovenească, care are fundamentul cât şi înălţimea. A rezistat la toate cutremurele.

O poveste aparte o are Podul Roşu. Era vopsit în această culoare pentru a-i impresiona în mod deosebit pe acei osândiţi la moarte. Pe aici trecea călăul Iaşului şi era dus spre grupul de execuţie pe lângă Mănăstirea Frumoasa. Călăul avea o mantie de culoarea podului, iar pe alături erau nişte case cu felinare roşii. Zona ceasta era o adevărată Veneţie. De la Palatul Culturii până la Mănăstirea Galata şi Cetăţuia se călătorea cu gondole. După regularizarea cursului Bahluiului s-au ridicat  mai multe blocuri incolore.

Iată şi Movila lui Ferentz care ne aminteşte de acel moment trist din 1917, când Ferentz de Lorentzo va veni cu un grup de austrieci înarmaţi şi va fi o luptă cumplită la poalele Cetăţuii. Se spune că domnitorul Mihail Racoviţă ar fi cerut ajutor cazacilor zaporojeni. Baricadaţi undeva pe Dealul Tătăraşi, aici au fost măcelăriţi peste 200 de ostaşi austrieci şi pe trupurile lor s-a ridicat o movilă şi un cerdac. În fiecare duminică aici se juca câte o horă întru a aminti că acei care vin cu gânduri răutăcioase vor păţi la fel. Pentru a scoate în evidenţă acest monument, edilii Iaşului au aprobat construirea unui PECO.

Un ciucure de lăcaşuri sfinte—Biserica Catolică, Mănăstirea Golia—mama tuturor bisericilor cu două turle din Moldova. A fost construită de domnitorul Petru Şchiopu în 1854. în dreapta noastră este un drum ce duce spre Corneşti, unde s-a născut  Dimitrie Anghel, un mare poet al florilor.

E necesar să vorbim mai pe îndelete despre acest poet, care asemeni lui Şt.O.Iosif a avut un destin tragic, pentru că au iubit aceeaşi femeie fatală, Natalia Negru. Eugen Lovinescu scrie în memoriile sale: “Anghel aducea cu dânsul o notă de distincţie, de rafinament, de cavalerism, de altfel repede deviat în violenţă şi agresiune; avea “un punct de onoare”, pe care ţinea să-l apere prin redacţii, la nevoie chiar cu revolverul aruncat pe masă; ameninţările lui subliniate cu aceleaşi argumente decisive izgoniseră, astfel, pe multă vreme, din cafenea pe unii scriitori, terorişti şi ei la rândul lor cu alţii, căci teroarea se combate numai prin teroare; “punctul de onoare” în anii ultimi ai vieţii lui era o femeie, devenită apoi soţia lui, pe care voia să o impună prin orice metode şi în literatură şi în stima unor confraţi fără respectul sentimentelor şi slăbiciunilor lor intime...”

Şt.O. Iosif îl cunoaşte pe Dimitrie Snghel la Paris, în 1901. afinităţile, preocupările comune, la care se adaugă nevoia unei apropieri sufleteşti de un compatriot, la mii de kilometri de ţară, îi fac pe cei doi nu numai prieteni, ci şi colaboratori literari, într-o frumoasă conlucrare ce va dura aproape un deceniu, Iosif şi Anghel vor raliza şi vor tipări împreună sub pseudonimul A.Mirea, numeroase traduceri şi un volum original , Caleidoscopul lui A.Mirea (tipărit în 1908).

Începând de prin 1910, însă, colaborarea şi prietenia dintre ei, se va rupe datorită iubirii comune pentru aceeaşi femeie: Natalia Negru, mai întâi soţie a lui Şt.O. Iosif şi apoi, după divorţul dintre ei, partenera de viaţă a lui Dimitrie Anghel.

Dimitrie Anghel nu poate stăpâni căsnicia cu frumoasa Negru. În memoriile sale de mai târziu, ea va povesti: “Manifest îmi arăta că nu-l mai interesez, îmi povestea ca să mă umilească chiar şi cele mai recente aventuri ale lui. În 1914, la mijlocul lui noiembrie mi-a povestit iar un roman al său. I-am răspuns răspicat: “Dacă mai continui cu povestea asta eu plec imediat”. Mi-a răspuns: “Dacă faci un pas te împuşc!”. Am crezut că glumeşte şi am continuat să merg spre uşă. El însă a scos revolverul...şi a tras. Eu am căzut. Impresionat cum era, a crezut că m-a omorât, de aceea glontele următor şi l-a tras lui în piept... În timpul primelor zile de îngrijire Mitif mi-a trimis mereu bileţele, scrise cu creionul (câteva din ele le mai păstrez) în care mă ruga să-l iert, îmi dorea însănătoşire şi îmi făcea promisiuni foarte încântătoare. Eu nu-i răspundeam. Exasperat, într-o zi a cerut să fie adus cu patul lângă mine. Tocmai îl trecea prin coridor, familia mea a surprins faptul şi l-a împiedicat. Am şi astăzi credinţa că dacă îl aducea lângă mine, noi ne-am fi împăcat şi el s-ar fi însănătoşit ».

Dar poetul nu şi-a mai revenit. După două săptămâni de covalescenţă trece în lumea umbrelor, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi de o mulţime de prieteni. Se zice că la înmormântare o doamnă i-ar fi strigat Nataliei Negru: “Mizerabilo, care omori pe toţi oamenii mari ai ţării!”.

Corneliu Vadim Tudor povesteşte că mama lui Şt.O.Iosif era soră cu bunica mamei lui şi continuă: “Este unul dintre motivele pentru care îl iubesc pe acela care a scris poezii atât de frumoase. Numai balada închinată lui Ştefan cel Mare (Cui ne laşi pe noi, stăpâne?”) dacă ar fi rămas de la el, cu sfâşietoarea ei transpunere muzicală, şi tot l-ar fi aşezat în Pantheon. El se stinge în vara lui 1913, la Spitalul Colţea, din Capitală. Avea numai 38 de ani. Moare ca un câine, părăsit de toţi, trădat de marea iubire a vieţii sale, femeia cu destin negru ca însăşi numele ei, Mortalia Negru—că Natalia nu pot să-i zic, având în vedere că din pricina ei s-au despărţit şi au murit doi poeţi de valoare ai Ţării, Şt.O. Iosid şi Dimitrie Anghel.”

Dar să continuăm excursia noastră prin târgul Ieşilor. Intrăm în cartierul Manta Roşie. Se numeşte astfel, pentru că aici a locuit ultimul călău al Iaşului. Se numea Buzatu. Se spune că un ţigan care era condamnat la moarte, urâcios, de vreo doi metri şi cu o greutate de vreo 130 de kilograme a fost ales pentru a fi călău, pentru că nimeni nu aspira la această funcţie odioasă. I s-a comutat pedeapsa, desigur, sub supraveghere, şi acesta a executat ultimii condamnaţi la moarte. Aceasta se întâmpla pe la 1848. ultimii executaţi au fost doi fraţi care în conflict cu mama lor vitregă şi-ar fi ucis tatăl.

Se mai spune că dacă cineva era condamnat la moarte şi se găsea vreo femeie să-l ia de bărbat, acesta era eliberat pe loc şi înmânat viitoarei soţii. Pe unul , ce urma să-şi primească pedeapsa capitală, l-ar fi strigat o fată:

--Nu-l spânzuraţi că-l iau de bărbat! Condamnatul a coborât din ştreang. S-a uitat atent la fată şi a dat din cap că nu-i de acord şi s-a întors la spânzurătoare. Decât însurat cu muma pădurii, mai bine spânzurat.

                                                               ***

Mergem spre mănăstiri. Ghidul ne spune că în stânga, la marginea Iaşului, este un cimitir vesel, asemănător cu cel din Săpânţa. Un meşter din Săpânţa, Stan Ioan Pătraş, a vrut să transforme înmormântarea în ceva mai vesel. Nici culoarea neagră nu a folosit-o. A folosit albastrul de Voroneţ şi galbenul lui Van Gogh. El a mai avut talentul să scrie nişte epitafe, dedicate în special cunoscuţilor, să le arate moravurile în viaţa scurtă sau mai lungă a acestora.

În Iaşi, la Cimitirul Sfântul Vasile,, majoritatea epitafelor s-au scris de către gineri. Iată o mostră :

  Sub această piatră gre

                      Odihneşte soacra me,

                      Călătorule, mai încet,

                        Că de-oleacă mai trăie,

                        Dormeam eu şi ea cite...

Sau alt epitaf mai laconic :

                            Sub această piatră zace

                            Soacra mea...şi bine face!

Intervine cu o epigramă şi scriitorul Ion Vicol, ex-redactorul şef al revistei “Chipăruş”.

                               Soacra mea e din Orhei

                                Unde-s câinii tare răi,

                                 Însă vrei sau nu mai vrei,

                                   Soacra mea-i mai rea ca ei!

                                                 ***

Admirând aceste locuri de basm, care simt venirea primăverii, şi ochind pe ici-colea câte un pâlc de ghiocei, ne amintim de Grigore Vieru care spunea atât de frumos:

Toată lumea are-un neam

Numai eu pe nimeni n-am,

Mai am unul peste Prut

M-a strigat. Mi s-a părut.

Doamne-ai întregit cuvântul

Ce-l vorbesc,

Întregeşte şi pământul

Românesc!

(va urma)

Share |

Articol vizualizat de 498 ori

21 Feb 2012