Purificare întru tămăduire (note de drumeţie) de Ion PROCA(XII)

Mic tratat despre pelerinaj.Dar mai întâi să ascultăm o vorbă înţeleaptă a părintelui Cleopa Ilie: „Îngerii v-au adus pe la sfintele mănăstiri, mamă! Voi nu-i vedeţi, dar fiecare are lângă ei îngerul său păzitor”. Şi bătrânul privea blând la oameni, ca şi cum ar fi văzut pe îngerii lor.

Pelerinajul înseamnă a pleca, a merge, a descoperi orizonturi noi, a trăi într-o colectivitate şi, mai ales, a trăi o schimbare interioară a cărui scop este a merge pe urmele lui Hristos, aceste acţiuni pot defini pelerinajul.

Mănăstirile, schiturile, locurile strâns legate de martiriul sfinţilor sunt în lumea ortodoxă locuri unde creştinul caută hrană sufletească. Sunt acele oaze de lumină şi hrană duhovnicească, care în această lume secularizată, oferă trupului şi sufletului credinciosului acea apă a vieţii de care însetează şi mare şi mic. Mari duhovnici, a căror faimă depăşeşte adesea graniţele unei ţări, sunt căutaţi pentru mărturisire sau pentru a primi un cuvânt de învăţătură ( de exemplu: vrednicul de pomenire Preacuviosul Părintele nostru Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria, părintele teofil Părăeanu de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus ş.a,).

Actul pelerinajului este o experienţă particulară a vieţii religioase, în acelaşi timp, individuală şi colectivă.

Pelerinul venit în pelerinaj într-un loc sfânt, vrea să ia cu el, să ducă acasă ceva din sfinţenia locului. El caută să materializeze într-un fel amintirea timpului petrecut în aceste locuri. Pelerinul cumpără diferite obiecte pentru a le oferi părinţilor, prietenilor, cunoscuţilor: iconiţe, medalii, statuiete, metanii, apă sfinţită etc…

Înainte de a se întoarce acasă, pelerinul face o ofrandă materială la altar. Prin ofranda sa, el aduce o întreită mulţumire: lui Dumnezeu pentru că l-a protejat pe parcursul drumului, pentru că este în acel loc sfinţit unde-şi dorea să fie de mult timp, pentru toată viaţa lui şi a familiei sale. El , cel care a primit atâtea daruri în timpul călătoriei, poate astfel mulţumi pentru ele. Pe de o parte ofranda este un fel de acont pentru ca cei în drept să mediteze cu rugăciunile lor pentru pelerinul păcătos.

Prin călătorie la locurile sfinte se doreşte o schimbare pozitivă a gândirii, a comportamentului celui care a fost în pelerinaj. Fericitul Ieronim afirma: „Nu să fi fost la Ierusalim merită laudă, ci să te fi umplut de duhul Sfânt prin trăirea la Ierusalim”; adevăraţii trăitori în Hristos ştiau că Dumnezeu nu este închis în locurile sfinte. Dumnezeu este duh şi duhul suflă unde vrea. Nu pelerinajul în sine ci dispoziţia sufletească care-l însoţeşte pe călător este importantă…

Primul meu pelerinaj a fost spre Chişinău. Să fi avut vreo zece ani. Pe atunci eram văcar cu stagiu. Cum eram promovat în altă clasă şi venea vacanţa cea mare, mi se înmâna, cum se mijea de ziuă, traista cu merinde, biciul din hlandan sau puha din piele de viţel şi porneam spre păşune cu cele două vaci şi doi viţei. O vacă şi un viţel aparţineau nanilor mei Duţa şi Ion şi fiindcă ei nu aveau copii, îmi încredinţau mie animalele.

Aşa s-a făcut că în acea vară de demult cineva dinte văcăraşi mi-a furat sandalele şi picioarele mele erau ciuruite de bătături.

Într-o zi mama m-a ghilosit şi m-a luat la oraş ca să mă arate unui medic şi să-mi procure încălţăminte. N-am luat-o pe de-a dreptul, ci pe şleaul de la Tohatin, proaspăt acoperit cu prundiş de la Nistru. Soarele de vară se dovedi harnic şi nisipul îmi frigea nemilos tălpile bolnave, de parcă eram un osândit la moarte.

--Mamă, eu mă duc înapoi, nu mai pot de durere. Măsoară-mi piciorul cu o aţă şi ai să-mi cumperi sandale.

-- Nu, maică, ai să mergi, că trebuie să te arăt şi doctorului. Nu-mi place crescania ta.

Într-adevăr, eram numai piele şi oase. Dimineaţa gustam te miri ce, la vremea mesei cei mai mari îmi cotrobăiau prin torbă şi îmi luau ce-i mai bun, iar seara cădeam de oboseală şi după câteva dumicături adormeam la masă. Ca să am poftă de mâncare, mama îmi băga cu de-a sila pe gât untură de peşte. Era lipicioasă şi rău mirositoare, ca să nu-i zic puturoasă. O soluţie mai scârboasă nu am gustat în viaţa mea.

Când eram în dreptul Văii Vatafului, pe la Fântâna lui Ghimpu, ne-a ajuns din urmă părintele pavel, paroh la biserica din Budeşti mai mult de o jumătate de veac. Mama i-a cerut binecuvântare şi am pornit tustrei mai cu spor. Părintele a observat că şchiopătez şi a probozit-o pe mama că m-a luat desculţ pe asemenea arşiţă. După asta a scos din coşniţa sa o pereche de ciorapi împletiţi din lână şi cu mâna lui mi i-a încălţat.

--Ei, cum? Aşa-i mai bine, flăcăule?

Nu ştiam ce să-i răspund şi am dat afirmativ din cap.

--Dar el, femeie, nu vorbeşte?

-- Vorbeşte, părinte, dar îi tare ruşinos. Cât despre încălţăminte, de la Paşti încoace, două perechi de sandale i-am cumpărat şi i le tot fură unul din clasa lui.

Am mai mers o habă de vreme împreună şi pe la Ciocana Nouă părintele a fost invitat să urce în cabina unui camion ce venea de la Vad încărcat cu nisip de la Nistru. Noi am rămas şi am mers pe jos până în centrul oraşului.

Mama dă să mă descalţe să dea ciorapii preotului.

--Lasă, nevastă, că mi-am făcut şi eu o pomană.

Când am nimerit în oraş, mi se părea că-s în altă lume. Cel mai mult m-a impresionat tramvaiul, în care am urcat ca să ajungem la spital. Dar înainte de asta, mama mi-a cumpărat sandale şi ciorapi frumoşi. Şi ca nu cumva doctorul să-mi găsească picioarele prăfuite de colbul dremului, mi le-a spălat într-un havuz, de unde am fost alungaţi de un miliţian. Am părăsit în grabă scuarul acela şi mama m-a spălat pe picioare cu apă minerală de Corneşti.

La doctor coadă ca la Păscărie în ajun de dezlegare la peşte. Doctoreasa, o femeie mioapă, m-a examinat îndelung şi a rostit rece verdictul:

--Copilul dumitale e sănătos tun. Pentru poftă de mâncare să-i dai untură de peşte. Dar poate avea şi limbrici. Să mănânce în toată ziua seminţe de bostan.

Bucuroasă că nu am să mor, mama mi-a cumpărat apă dulce şi îngheţată.

Eram cel mai fericit copil din lume.

va urma

Share |

Articol vizualizat de 292 ori

20 Feb 2012