Purificare întru tămăduire (note de drumeţie) de Ion PROCA(II)

Şi pentru a nu scăpa nici această ocazie de paradă, a promis că va ridica în mod gratuit cadavrele şi dărămăturile şi nu a permis nimănui să se apropie de resturile bunurilor sale; nu s-a mulţumit să accepte contribuţii pecuniare, ci aproape că a adus în stare de ruină provinciile şi particularii.

La atâtea fapte ruşinoase ale principelui s-au adăugat şi unele datorate întâmplării: o ciumă care într-o singură toamnă a făcut să fie înscrise în registrele zeiţei Libitina 30.000 de funeralii; un dezastru în Britannia, când inamicul a prădat doză oraşe importante şi a ucis un mare număr de cetăţeni romani şi de aliaţi; o înfrângere ruşinoasă în Orient, unde legiunile din Armenia au fost trimise sub jug, şi Siria a fost cu greu păstrată pentru imperiu. Este absolut uimitor şi demn de notat cât de uşor suporta Nero satirile şi injuriile la adresa sa şi cât de indulgent era faţă de acei care îl sfâşiau în vorbe şi în versuri.

Apoi, când l-a consultat pe Apollo la Delphi şi a primit avertismentul să se ferească de al 73-lea an, fără să se gândească vreo clipă la vârsta lui Galba, a crezut că va trăi până la această vârstă; avea atâta încredere că va ajunge la bătrâneţe şi că are un noroc permanent şi singular, încât atunci când a pierdut într-un naufragiu lucruri foarte preţioase, n-a ezitat să spună în mijlocul prietenilor că „peştii i le vor aduce înapoi”. Întreba pe fiecare în parte dacă ştie vreun artist mai desăvârşit decât el. Însă când a aflat că Galba şi Hispaniile se răsculaseră la rândul lor, a leşinat, a rămas lungă vreme fără voce, a zăcut ca un mort şi, când şi-a revenit, şi-a rupt hainele, şi-a lovit capul şi a spus că s-a terminat cu el; cum doica lui a încercat să-l consoleze, amintindu-i că şi altor principi li se întâmplase lucruri similare, a răspus că el, în comparaţie cu ceilalţi, suportă o soartă nemaiauzită şi necunoscută, ca unul care scapă puterea supremă în timpul vieţii.

Ura pe care şi-a atras-o speculând chiar şi preţul grâului a fost amplificată de vestea sosiriiîntâmplătoare, în plină foamete, a unei corăbii din Alexandria, care aducea nisip pentru luptătorii de la curte.

De aceea, ura tuturor împotriva lui a izbucnit pe faţă şi nu a mai fost menajat în nici un fel. Pe părul de pe capul statuii sale a fost atârnată o tablă în limba greacă: „Acum începe lupta adevărată, dă-te la o parte!”. Pe altă statuie a fost atârnat de gât:”Eu ce-aş fi putut face mai mult? Tu însă ai meritat sacul”. S-a scris pe coloane: „Cântecele lui i-au trezit şi pe gali”. În timpul nopţii se auzeau indivizi care simulau dispute cu sclavi şi cereau insistent „un răzbunător”.

Atunci a făurit diferite planuri: s-a gândit să se ducă în genunchi la parţi sau la galba, să se prezinte în public îmbrăcat în negru, pentru a implora de la rostre, cât mai patetic, iertare pentru faptele trecute şi, dacă nu reuşea să înduplece sufletele, să ceară să i se acorde prefectura Egiptului. S-a găsit mai târziu în arhiva sa o cuvântare pregătită în acest scop, se crede că a abandonat intenţia, de teamă să nu fie sfâşiat mai înainte de a ajunge în for.

A amânat astfel planul pentru a doua zi; trezindu-se la mijlocul nopţii, când a înţeles că trupa de gardă se retrăsese, a sărit din pat şi a cerut să fie chemaţi prietenii săi şi, deoarece nu i-a venit nici un răspuns, s-a dus personal să ceară fiecăruia ospitalitate. Cum însă uşile tuturor au rămas închise, cum nimeni nu i-a dat nici un răspuns, a revenit în dormitoarele unde fuseseră gărzile, luând cu el cuverturile şi până şi cutia cu otrăvuri; imediat, Nero a trimis să-i fie adus mirmilonul Spiculus, sau orice om care să-l ucidă, dar, cum nu s-a găsit nimeni. A exclamat: „Aşadar, n-am nici prieteni, nici duşmani?!”, apoi a luat-o la goană, ca şi cum voia să se arunce în Tibru.

S-a răzgândit însă şi a dorit să-şi găsească o ascunzătoare, ca să-şi adune gândurile, libertul Phaon i-a oferit vila sa din apropierea Romei, între Via Salaria şi Via Nomentana, cam la a patra piatră miliară; aşa cum era, în picioarele goale, îmbrăcat doar cu o tuncă, şi-a pus o manta decolorată, şi-a acoperit capul, şi-a legat o batistă pe figură, s-a urcat pe un cal şi a plecat însoţit doar de patru persoane, între care se afla şi Sporus.

Pe dată, înspăimântat de un cutremur şi de un trăznet care a căzut în faţa sa, a auzit din apropierea taberei militare strigătele soldaţilor care îl blestemau şi îi urau succes lui Galba; la auzit chiar pe un călător, pe care l-a întâlnit, spunând:”Ce mai e nou la Roma cu Nero?”. Când calul s-a speriat de mirosul unui cadavru abandonat pe drum, Nero şi-a descoperit faţa şi a fost recunoscut de un pretorian eliberat, care l-a salutat.

Când au ajuns la un deum lăturalnic, au abandonat caii şi au trecut cu greutate prin tufişuri şi mărăcini, pe o potecă acoperită cu păpuriş; Nero a ajuns cu dificultate la zidul din spate al casei, nu fără să-şi fi întins hainele sub picioare. Acolo, cum Phaon îl îndemna să se ascundă o clipă într-o carieră, a refuzat să se îngroape de viu sub pământ şi, făcând un scurt popas, până când s-a pregătit o intrare secretă în casă, a băut apă cu mâna dintr-o groapă din faţa lui, spunând: „Iată băutura lui Nero!”. Apoi, cu mantaua sfâşiată de spini, şi-a croit drum printe mărăcini şi astfel a pătruns în patru labe printr-un culoar strâmt în camera cea mai apropiată, unde s-a culcat pe un pat prost, cu o saltea proastă, acoperit cu o manta veche drept cuvertură; chinuit de foame şi sete, a refuzat pâinea grosolană care i-a fost oferită şi a băut ceva apă călduţă.

Atunci, cum toţi insistau să se sustragă de îndată insultelor care îl ameninţau, a dat ordin să se sape o groapă de dimensiunea corpului său, să se aşeze bucăţi de marmurp, dacă se găsesc, să fie aduse apă şi lemne, pentru a aduce ultimul omagiu cadavrului; în timpul pregătirilor plângea şi repeta întruna :”Ce artist piere!”

În timp ce întârzia astfel, un curier i-a adus lui Phaon un bilet; Nero i-a smuls biletul şi a citit că Senatul îl declară duşman al poporului roman şi că se cere pedepsirea lui conform obiceiului străbun, a întrebat care este obiceiul şi i s-a răspuns că i se iau condamnatului hainele, că îi este pus capul între braţele unei furci şi că este bătut până moare. Înspăimântat a pus mâna pe două pumnale, pe care le luase cu sine, le-a încercat vârful, le-a pus la loc, pretextând că „încă nu venise ora fatală”.

Când îl ruga pe Sporus să-şi înceapă lamentaţiile, când implora pe câte cineva să-l ajute să se sinucidă; uneori, îşi reproşa laşitatea în aceşti termeni: „Trăiesc ca un nenorocit, este nedemn de Nero, absolut nedemn, trebuie sânge rece în astfel de momente, haide, trezeşte-te!”. Se apropiau călăreţi cărora li se poruncise să-l aducă viu. Când a simţit acest lucru, a spus tremurând: „Tropot îmi sună-n auz, un tropot de repezi copite”, apoi şi-a înfipt pumnalul în gât cu ajutorul lui Epaphroditus, secretarul său.

Încă mai trăia când un călăreţ venit în goană i-a pus mantaua pe rană, ca şi cum i-ar fi venit în ajutor; Nero i-a spus „prea târziu”, asta este într-adevăr credinţă”. Cu aceste cuvinte a murit, iar ochii ieşiţi din orbite au căpătat o asmenea fixitate, încât inspirau oroare şi teamă celor care îl vedeau. Ultima dorinţă a fost să nu-i lase pradă capul cuiva, ci să fie ars în întregime prin orice mijloace. Icelus, libretul lui Galba, aruncat în lanţuri la începutul insurecţiei şi eliberat de curând, a permis acest lucru.

A avut o statură aproape normală, corpul i-a fost acoperit de pete şi rău mirositor; părul aducea spre blond; chipul era mai degrabă frunos decât distins, ochii verzui şi miopi, gâtul gros, burta proeminentă, picioarele subţiri, sănătatea robustă; într-adevăr, în ciuda desfrâului timp de 14 ani, a fost doar de trei ori bolnab şi nu atât demult încât să trebuiască să renunţe la vin şi la celelalte obiceiuri ale sale, în ce priveşte ţinuta, era atât de neglijent, lipsit de ruşine, încât în timpul călătoriei în Ahaia îşi lăsa părul, întotdeauna aranjat în etaje, să cadă pe spate; adesea a apărut în public în haină de cameră, cu o batistă legată în jurul gâtului, fără centură şi desculţ.

Avea o dorinţă aprigă, dar iraţională de a-şi perpetua faima. De aceea a abolit vechea denumire a multor lucruri şi a dat altele noi după numele său, de pildă a numit luna aprilie Neroneia; hotărâse să numească Roma, Neropolis.

A murit în al 32-lea an de viaţă, în aceeaşi zi în care o ucisese odinioară pe Octavia, iar bucuria declanşată de vestea morţii a fost atât de mare, încât plebea a alergat prin Roma cu bonete frigiene pe cap. Cu toate acestea, n-au lipsit oameni care timp de mulţi ani au împodobit mormântul cu flori primăvara şi vara şi care au pus la rostre imaginea lui în togă, pretextând că au afişat edictele lui prin care, ca şi cum ar fi fost în viaţă, anunţa că va veni curând, spre pieirea duşmanilor săi. Ba chia Vologaesus, regele parţilor, a trimis soli Senatului care să ceară reînnoirea tratatului de alianţă şi cultivarea memoriei lui Nero.

Share |

Articol vizualizat de 538 ori

01 Feb 2012