Purificare întru tămăduire (note de drumeţie) de Ion PROCA

Cartea întâi ; Motto:

„Întâlnirea cu tainele ascunse în biserică se face numai prin intrarea în ea. Afară cum să te întâlneşti cu ceva, cu Cineva? În Biserică se intră nu numai intrând în cea de zid. Psalmistul spunea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”, bolta albastră, noaptea înstelată. Sub un astfel de cer, perceput în taina lui eşti în Biserică. În faţa unui trandafir sau a unei rândunele eşti în Biserică, dacă citeşti în taina lor. Tot aşa în cuvintele Scripturii şi melodiile sacre eşti în Biserică, dacă ele îţi intră în inimă.

…Dumnezeu e peste tot. Îl descoperă cel care are ochi de văzut ” cum spune Scriptira.”

Antonie Plămădeală

                Polcovnicul roşu

 Ce fiu pervers, nici nu-l încearcă teama

Că va plăti acest păcat suprem

De a-şi lovi cu bucurie mama

Şi de a-şi trimite fraţii sub blestem.

Polcovnicul roşu al armatei moarte,

Bolborosind sub steagul stacojiu,

Străvechea ţară-n două o desparte

Şi seamănă în ambele pustiu.

Avea şi el părinţi cum se cuvine,

Şi i-a trădat, c-un zâmbet infernal.

Şi i-a mâncat să-i fie lui mai bine,

Vorono-corb, vorono-canibal.

Un meagki znac în stare de revanşă,

Un derbedeu crescut în basamac,

El trista Basarabie etanşă,

Ar recolta-o şi ar băga-o-n sac.

Aşa se poartă cu ai lui, nătângul,

Ce nu se are azi decât pe el,

Cuvintele ca nişte mame plângu-l,

Polcovnic al excesului de zel.

Homuncul de extracţie mizeră,

Gunoi pe valul vremii fără mal,

Cu cât sporeşte răul, el prosperă,

Că-i botezat în stacojia eră,

În baligă de armăsar muscal!

            Adrian Păunescu

                              Prolog

                      O săptămână de purificare

Pornim de la Chişinău într-un minunat pelerinaj pe la mănăstirile din Moldova şi Bucovina. Suntem 40 de oameni. La Ungheni urmează să se alătureze încă 8 veterani şi o văduvă a unui ostaş căzut pe câmpul de luptă.

Mai întâi am trecut pe la Mitropolia Basarabiei unde preoţii Iulian şi Andrei ne-au binecuvântat călătoria. Pe la ora 10 am depus flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Printre civili mai sunt: actorul Sandu Aristin Cupcea, scriitorul Ion Vicol, autorul minunatului roman „Noaptea Sfântului Andrei”, ziaristul Andrei Viziru de la postul naţional de radio şi rapsodul Tudor Ungureanu, conducătorul Ansamblului etno-folcloric „Ştefan Vodă”.

                                                                                                                                                                        O delegaţie formată din veterani ai Războiului de Independenţă din Republica Moldova au participat  la un pelerinaj la mănăstirile din Moldova şi Bucovina. Delegaţia formată din 48 de persoane s-a aflat în România cu binecuvântarea şi la iniţiativa Înalt Preasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.                                         

Această minune a fost posibilă graţie Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei care a suportat  toate cheltuielile pentru acest pelerinaj. Domnul Constantin Lazăr, preşedintele Asociaţiei Cetăţenilor Români din Republica Moldova după întâlnirea de la Mitropolie ne-a relatat: „Întâlnirea cu IPS Teofan a fost una de suflet, deosebită. Pe parcursul acestei întâlniri, combatanţii noştri, care sunt combatanţi, pedagogi, ofiţeri sau medici, au comunicat cu IPS Teofan, cu preoţi, au citit versuri, au făcut evocări din perioada războiului. S-a vorbit despre o posibilă şi necesară unire spirituală a neamului nostru românesc”.

În cea de a doua zi veteranii au fost investigaţi gratuit la Spitalul „Providenţa”, iar unii dintre ei vor mai reveni pentru a fi internaţi pentru un tratament mai amplu.

Veteranii de război au fost însoţiţi de colonelul în rezervă Anatol Caraman, preşedintele Asociaţiei de Război „Tiras-Tighina”, care luptă pentru drepturile celor rămaşi invalizi în urma războiului de pe Nistru şi pentru cauza naţională. El ne-a relatat: „Vom lupta pentru cauza naţională, dar este foarte complicat şi greu, pentru că anii trec. Eu, care am fost comandant, astăzi mă lupt cu sistemul de acum, care a încercat să-i nimicească pe veterani şi să nimicească spiritul de luptător. Nu dorim să fim sclavi într-o ţară pentru care am luptat. Noi am lucrat şi am luptat pentru integritatea teritorială a statului, nu Voronin. Pentru aceasta am vărsat sânge şi cred că merităm să avem un trai decent în statul pe care l-am apărat”.

O adevărată revelaţie , pe tot parcursul celor 1500 de kilometri, a fost minunatul ghid, Ioan Murgu, cel care ne-a încântat prin cunoştinţele sale enciclopedice, având şi harul de interpret de muzică populară, de neîntrecut declamator din poezia românească şi basarabeană, un bun cunoscător al versurilor regretatului Grigore Vieru. Pe-alocuri i-a făcut concurenţă actorului-tribun Sandu Aristin Cupcea. Domnul Murgu cunoaşte nu numai aşezările geografice, ci şi nişte detalii inedite, nebănuite, ajustate cu umor fin, cu parodii şi epigrame din Păstorel, George Topârceanu ş.a. Din păcate, spaţiul rezervat nu ne permite să inserăm aici toate perlele domnului Murgu, dar vom face-o neapărat în paginile unei cărţi.

***

Învredniceşte-mă, Doamne, să duc la bun sfârşit acest început de carte, care a încolţit în mintea mea ca un fir plăpând de iarbă ce răzbate de mii de ani întru perpetuarea noastră mereu verde chiar şi după ofilire.

Era într-o bună zi de Buna Vestire. Vizitasem în mare gabă mănăstirea Secu ca pe la ora prânzului să fim la Sihăstrie, unde urma să ne înfruptăm cu peşte, pentru că era dezlegarea la aceste bucate mult râvnite după o perioadă de post.

La Mănăstirea Sihăstria am rămas copleşiţi de măreaţa poartă incrustată fin de către meşterii maramureşeni, încă neatinsă de slinul învechirii şi de carii care devin deliciul ciocănitoarelor. Urcăm în pantă şi dăm de un mic bazar improvizat. Nu-mi pot lua ochii de la rafturile cu cărţi, mai ales de la cele semnate de Cleopa Ilie şi intitulate sugestiv „Mânca-v-ar raiul”. Le iau delaolaltă fără a lua în seamă preţul piperat. Mi-am mai rezervat bani şi pentru icoane, dar şi pentru lumânări şi acatisturi. În stânga, Biserica cea nouă, se înalţă maestoasă, sprijinită parcă de bolta cerului. Lume multă în interior, dar mai este loc şi pentru noi. Toţi ascultă cu evlavie sfânta liturghie. Ai noştri, basarabenii, într-un fel oarecare, se deosebesc de ceilalţi enoriaşi nu numai prin port, ci şi prin felul de a-şi face semnul crucii, de a se pocăi. Le înţeleg durerile şi suferinţele. Ca orice ostaşi, implicaţi într-un război, vrând nevrând, au mers la atac, au omorât şi au fost ucişi.

Dintre cei aproape 50 de pelerini, porniţi în căutarea împăcării lăuntrice,

majoritatea poartă răni adânci în corp, dar şi mai adânci în suflet. Ei au pornit în această călătorie ca să-şi cicatrizeze măcar un sfert din rănile încă sângerânde. Nu ştiu cum se face că de câte ori merg să mî închin la icoane, nimeresc în spatele lui Gheorghe Aramă, trăitor în orăşelul Cimişlia şi cel mai dezavantajat dintre noi. Se deplasează cu greu. Anatol Caraman, comandantul batalionului „Tiras –Tighina”, povesteşte că Aramă şi-a strâns creierii cu mâna şi i-a pus la loc. A făcut-o intuitiv, din repezeală, cu mâna stângă, dar când a dat s-o ridice pe cea dreaptă, nu-l mai asculta. Tot atunci, pe loc, i s-a înţepenit şi piciorul. A scăpat ca prin minune, dar e beteag de o mână şi de un picior. Cu toate acestea gospodărie ca a lui mai rar întâlneşti în Cimişlia. Cu mâna stângă îngrigeşte grădina, ţine orătănii şi capre. Iar cei teferi vin de-i cer sfatul.

Acum, ca şi în alte dăţi, e înaintea mea. Stă îndelung în faţa icoanei Maicii Domnului, icoană făcătoare de minuni. Buzele lui tremură o rugăciune. Pe şoptite, ca în zilele de agonie şi delir, când se afla între viaţă şi moarte pe patul de spital. Priveşte în jur, de parcă şi-ar cere iertare de la noi şi de la sfuintele icoane, îşi face semnul crucii cu mâna stângă, mâna care încă îl mai slujeşte. S-ar lăsa în genunchi, dar piciorul fără de viaţă nu-i permite să îngenuncheze. Trece alignind mai departe şi după ce se închină la toate icoanele îşi caută un loc mai tainic pe un tron mănăstiresc, depănându-şi amintirile şi regretele. Gândurile o fi făcând cale întoarsă la căscioara lui din târgul Cimişliei. Şi îşi pune de gând să prăznuiască hramul casei de  Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. De ce şi-a ales anume acest praznic al casei? Pentru că atunci când a scăpat cu zile era 29 iunie, când Biserica ortodoxă îi slăveşte pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, cei doi stâlpi ai învăţăturii creştine.

Întrucât veteranul nostru, Gheorghe Aramă, ştie prea puţine despre faptele celor doi Apostoli, îl rugăm pe un alt pelerin, Ion Vicol, autorul minunatului roman „Noaptea Sfântului Andrei”, ca acesta să-i povestească despre ocrotitorii casei sale.

Ion Vicol este un cărturar de elită, bine şcolit în bibliotecile urbei şi magistru în istoria religiei. Scriitorul de prin părţile Cahulului, nu se lasă mult rugat, şi cu o voce molcomă, de dascăl de ţară, începe o poveste curgătoare ca apa negrăbită a Prutului copilăriei sale, pe care-l privea doar din depărtare că nu era voie să se apropie…

„Era vreme când Ioan Botezătorul spunea celor ce-l urmează lângă apa Iordanului că, în curând, va veni Mesia. Printre cei ce-l uceniceau se aflau şi doi fraţi, pescari din Betsaida, Andrei şi Simon.

Când Iisus a ajuns pe malul lacului unde cei doi îşi întindeau mrejele, le-a văzut credinţa şi i-a chemat alături de El. mai întâi pe Andrei, apoi pe Simon, fratele mai mic, mia bănuitor, mai şovăielnic. Atunci i-a spus: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona, tu te vei numi Chifa (ceea ce se tălmăceşte Petru, adică „piatră, stâncă”). Iar mai apoi „şi eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui”. Petru l-a urmat cu evlavie, dar în noaptea răstignirii s-a îndoit, ca mai apoi să devină cel mai important propăvăduitor al Evangheliei şi întemeietorul primei comunităţi iudeo-creştine, la Roma. El este, de altfel, recunoscut ca primul Papă al creştinătăţii. A fost martirizat în timpul domniei lui Nero. A fost răstignit, spun cercetări mai recente, pe 29 iunie anul 64. dar, la cererea lui, cu capul în jos, pentru nu a muri asemenea lui Hristos.

Cetăţean roman, evreul Saul, din Tars, era un aprig apărător al Legii celei vechi. Îi urmărea şi îi osândea pe creştini cu multă ură. A participat , indirect, la omorârea arhidiaconului Ştefan, primul mucenic al creştinătăţii. Până într-o zi când, pe drumul Damascului, în plină zi, a fost orbit de o lumină puternică şi a auzit o voce „Saule, Saule de ce mă prigoneşti?”. Într-o clipă din prigonitor, Saul s-a transformat în misionar al creştinismului.

După ce, la îndemnul dumnezeiesc a fost botezat de către Anania din Damasc, Saul s-a numit Pavel (sau Paul care se tălmăceşte „mic”), ca semn al smereniei celei noi. Dar botezul lui a fost şi minune, căci Saul, după ce a auzit glasul Domnului, n-a mai văzut trei zile, iar Anania când şi-a pus mţinile asupra-i l-a vindecat, apoi l-a botezat. Căci aşa-i spusese Iisus şi a zis Domnul către el: „Mergi fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel, căci Eu îi voi arăta câte trebuie ei să pătimească pentru numele Meu. Pavel, numit şi Apostolul Neamurilor, a fost martirizat în aceeaşi zi cu Sfântul Petru, în acelaşi loc, lângă Circul lui Nero, doar cu trei ani mai târziu”.

Veteranii de război din Basarabia, dornici a cunoaşte lucruri încă neştiute şi neauzite, au murmurat: „Cine o mai fi şi acest blestemat de Nero?”. Şi li s-a spus în cuvinte mai puţine, dar eu le-am promis că le voi satisface curiozitatea, povestindu-le mai pe îndelete în cartea ce urma s-o scriu. Ajuns acasă am consultat mai multe izvoare şi am însăilat acest compendiu, străduindu-mă să fie cât mai laconic posibil şi mai pe înţelese. Între timp în târgul Chişinăului apăruse un nou Nero şi mi-am permis să-i înfăţişez pe ambii aşa cum i-a cunoscut şi-i va cunoaşte istoria.

                   Fărădelegiuitorul Nero

Şi dacă veni vorba de Nero, să ne afundăm niţel în antichitate, să vedem ce poamă de om a fost acest mare  desfrânat. Numai la auzul numelui lui ţi se face negru înaintea ochilor.

Se spune că Nero prelungea banchetele de la prânz până la miezul nopţii, adesea se înviora între timp cu băi calde sau în timpul verii cu băi răcoritoare cu zăpadă, uneori benchetuia în public, fie pe Câmpul lui Marte, fie în Circul cel Mare şi era servit de curtezanele şi cântăreţele la flaut ale Romei. În afară de desfrâul lui cu tineri şi cu femei măritate, a violat-o pe fecioara vestală Rubira. Puţin a lipsit să se căsătorească cu liberta Acte şi a pus bărbaţi consulari să jure în mod fals că ea era de neam regesc. Pe copilul Sporus, după ce l-a emasculat, a vrut chiar să-l transforme în femeie, l-a adus cu zestre şi cu un voal roşu în cortegiu mare, conform solemnităţilor căsătoriei, şi l-a avut de soţie; acest fapt a inspirat cuiva următoarea glumă destul de spirituală: „Ce noroc ar fi avut pentru omenire dacă Domitus (tatăl lui Nero) ar fi avut o asemenea nevastă”.

Pe acest Sporus, Nero l-a împodobit ca pe o principesă şi l-a plimbat în lectică, l-a luat cu el în toate locurile de judecată şi în toate târgurile din Grecia şi apoi la Roma, în cartierul Sigillaria, sărutându-l permanent. A vrut să întreţină relaţii şi cu mama lui, dar a fost oprit de adversarul Agrippinei, care se temea ca nu cumva această femeie crudă şi tiranică să aibă mare putere datorită acestei relaţii ; nimeni nu s-a îndoit de această posibilitate, mai ales după ce Nero şi-a luat o iubită care, se zice, semăna izbitor cu Agrippina. De asemenea, se zice că, ori de câte ori se plimba cu mama lui în letică, se lăsa pradă dragostei sale incestuoase, fapt care ieşea la iveală prin petele de pe hainele sale.

Nero nu purta niciodată haină de două ori. Juca la zaruri, patru sute de mii de sesterţi de punct. Pescuia cu o undiţă de aur, cu fire de purpură şi de culoare stacojie. Se zice că niciodată nu călătoarea cu mai puţin de o mie de care, cu catâri cu potcoave de argint, cu vizitii îmbrăcaţi cu lână din Canusium, şi cu o mulţime de mazaci şi de mesageri acoperiţi de decoraţii şi de brăţări. Cel mai mult a cheltuit cu construcţiile: a construit o casă care se întindea de la Palatin până la Esquilin şi a numit-o mai întâi „Casa de trecere”, apoi, când a fost reconstruită după ce a ars într-un incendiu, a numit-o „Casa de aur”. Pentru a face cunoscute dimensiunile şi splendoarea ei este: în vestibulul ei a putut fi pusă o statuie colosală a lui Nero, înaltă de o sută douăzeci de picioare; casa avea dimensiun atât de mari, încât conţinea un portic cu trei rânduri de coloane pe o întindere de o mie de paşi; de asemenea, avea un bazin ca o mare, înconjurat de case, ca şi cum ar fi fost un oraş; în plus, un ogor de ţară cu culturi şi cu viţă de vie , cu păduri unde se aflau o mulţime de turme şi de animale sălbatice de toate felurile.

În celelalte părţi ale casei toate erau acoperite cu aur, împodobite cu pietre preţioase şi cu scoici cu perle; plafonul sufrageriilor era făcut din table de fildeş, mobile şi găurite, ca să poată fi răspândite deasupra musafirilor flori sau parfumuri; cea mai importantă dintre sufragerii era rotundă şi se învârtea zi şi noapte continuu, asemenea universului, în sălile de baie curgea apă de mare şi apă de la Albula. Când casaaceasta a fost terminată, Nero a inaugurat-o elogiind-o doar cu aceste cuvinte: „În fine, încep să locuiesc ca un om!”

Şi, cum a interzis utilizarea culorii mov şi purpurii, a pus pe unul din agenţii săi să vândă câteva uncii într-o zi de târg şi i-a arestat pe toţi negustorii. Ba chiar, într-o zi când cânta, observând o matroană îmbrăcată în purpură a deposedat-o nu numai de haină, ci şi de blănurile ei. Niciodată nu a dat cuiva vreo misiune fără să adauge:”Astfel să acţionăm, încât nimeni să nu mai aibă nimic. În cele din urmă, a sustras din mai multe templuri darurile pe care le primiseră, a topit statuile de aur sau argint, între acestea statuile zeilor Penaţi, pe care apoi Galba le-a restabilit.

Paricidele şi asasinatele au început cu uciderea lui Claudius; chiar dacă nu a fost autorul uciderii, a fost cel puţin complice şi nu s-a ascuns, din momentul ce a luat obiceiul să laude un proverb grecesc care celebra mânătărcile, cu care fusese otrăvit Claudius, drept un fel de mâncare divină. L-a otrăvit pe Britanicus atât din cauza vocii care era mai plăcută decât a sa, cât şi din teamă ca nu cumva să-l depăşească în popularitate graţie amintirii tatălui. Otrava a fost dată de o oarecare Lucusta, care descoperise tot felul de otrăvuri, dar, cum acţiona mai lent decât sperase, provocându-i lui Britanicus doar o simplă diaree, a chemat-o pe femeie şi a bătut-o cu mâna lui, spunând că în loc de otravă îi dăduse un medicament; cum Lucusta se scuza că dăduse o doză mai mică, pentru a ascunde o crimă odioasă, i-a replicat:”Desigur, mă tem de legea Iulia” şi a constrâns-o să fiarbă în cameră în faţa lui o otravă cât se poate de rapidă.

Apoi a încercat otrava pe un ied şi, cum acesta a mai trăit 5 0re, a fiert-o încă o dată şi a dat-o unui porc tânăr; acesta a murit pe loc; atunci,  Nero a poruncit să fue dusă în sufragerie şi dată lui Britanicus, care cina cu el. Britanicus a căzut mort de îndată ce a gustat-o; Nero le-a spus invitaţilor că este o criză de epilepsie obişnuită la el; a doua zi l-a înmormântat în grabă, fără pompă, pe o ploaie torenţială. Lucusta, ca răsplată pentru serviciile aduse, a primit impunitatea, domenii vaste şi chiar discipoli.

Unsprezece zile după divorţul de Octavia, s-a căsătorit cu poppaea, pe care a iubit-o extraordinar de mult. Cu toate acestea şi pe ea a omorât-o cu o lovitură de picior , deoarece, fiind însărcinată şi bolnavă, l-a copleşit cu reproşuri când a venit într-o seară târziu de la o cursă de care. A avut cu ea o fiică, claudia Augusta, care a murit de copil. Crimele lui nu au cruţat nicio categorie de rude. Pe Antonia, fiica lui Claudius, pentru că refuzase, după moartea Poppaei, să se căsătorească cu el, a ucis-o sub pretextul că pregătea o revoluţie; s-a purtat la fel cu ceilalţi, indiferent de gradul de rudenie, între aceştia a fost şi tânărul Aulus Plautius, pe care înainte de a-l omorî, l-a violat, a spus după aceea :”Să vină acum mama mea şi să-mi îmbrăţişeze succesul”—subânţelegând prin aceasta că Aulus Plautius fusese iubit de Agrippina şi împins de ea să spere în dobândirea imperiului.

Când s-a transmis că fiul său vitreg Rufinus Crispinus, copilul Poppaei, aflat la o vârstă mică, în timpul jocurilor era comandant militar şi împărat, le-a poruncit sclavilor acestuia să-l înece în mare în timp ce pescuia. Pe Tuscus, fiul doicei sale, l-a exilat, deoarece, fiind guvernator al Egiptului, s-a spălat în băile pregătite pentru vizita sa imperială. L-a împins la sinucidere pe Seneca, preceptorul său, deşi adesea a jurat solemn, când acesta insista să-l elibereze din funcţii, oferindu-i şi bunurile sale, că bănuielile lui sint nejustificate şi că mai degrabă ar muri decât să-i facă vreun rău.lui Burrhus, prefectul pretoriului, i-a promis un medicament pentru gât şi i-a trimis otravă. În ce-i priveşte pe libreţii săi bătrâni şi bogaţi, care pregătiseră odinioară adoptarea lui de către Claudius şi ascensiunea la imperiu, i-a ucis otrăvindu-le hrana sau băutura. S-a comportat cu aceeaşi cruzime în afara casei sale şi faţă de străini. O cometă, astru care în popor are reputaţia că anunţă distrugerea persoanelor cu puteri excesive, a apărut mai multe nopţi la rând. Nero, înspăimântat de această ameninţare, a aflat de la astrologul Babillus că regii obişnuiesc în asemenea situaţii să abată de la sine ameninţarea, sacrificând o persoană ilustră; atunci, Nero a hotărât uciderea tuturor cetăţenilor nobili; ceea ce la întărit în hotărârea lui şi i-a dat o aparenţă de legitimitate, a fost descoperirea a două conjuraţii: prima, cea mai importantă, a lui Piso, la Roma, a doua, a lui Vinicius, la Benevenitum. Conjuraţii s-au apărat în proces legaţi cu trei rânduri de lanţuri, unii şi-au mărturisit de la sine intenţia, alţii şi-au făcut un merit, declarând că „nu-i puteau da un mai mare ajutor lui Nero decât ucigându-l, deoarece se pregătise în toate felurile”.

Copiii condamnaţilor au fost izgoniţi din Roma şi ucişi prin foame sau otravă; este un lucru stabilit că unii dintre ei, împreună cu pedagogii şi slavii care purtau cutiile lor cu cărţi, au fost ucişi în timpul unui prânz în comun şi că altora li s-a interzis să-şi procure hrană zilnică.

În mod cert, venind la Senat sau plecând, nu îmbrăţişa pe nimeni şi nici nu saluta pe nimeni; la inaugurarea lucrărilor la istmul de Corint a urat în faţa unei mari mulţimi ca „darea reuşită pentru sine şi pentru poporul roman”, fără să menţioneze senatul.

N-a cruţat nici poporul nici zidurile patriei. Când cineva a spus în cursul unei conversaţii versul grecesc: „După moartea mea să piară pământul în flăcări”, ba „chiar”, a adăugat el, „în timpul vieţii mele” şi şi-a realizat deplin dorinţa. Într-adevăr, sub pretextul că era ofensat de urâţenia vechilor edificii, de îngustimea şi întortocherea străzilor, a încendiat Roma, s-a ascuns atât de puţin, încât majoritatea consulilor, surprinzând pe proprietăţile lor oameni de casă de ai lui cu câlţi şi torţe, n-au avut curajul să se atingă de ei; unele depozite de grâne din apropierea Casei de Aur, al căror teren îl dorea, au fost distruse cu ajutorul unor maşini de război şi apoi incendiate, deoarece erau construite din ziduri de piatră.

Incendiul nenorocit a durat şase zile şi nopţi, obligând plebea să caute adăpost în monumentele publice şi în morminte. Atunci, pe lângă numărul imens de clădiri au ars şi casele generalilor de altădată, încă împodobite cu pânzele luate de la duşmani, templele zeilor închinate şi dedicate de regi şi apoi cele de pe urma războaielor punice şi galice, în fine, toate monumentele demne de văzut şi memorabile rămase din vechime. Nero a privit incendiul din turnul lui Maecenas, bucurându-se, cum spunea, de „frumuseţea flăcărilor” şi a cântat „Cucerirea Troiei”, îmbrăcat în ţinută scenică.

(va urma)

Share |

Articol vizualizat de 596 ori

31 Ian 2012