Poveşti adevărate Banii sau viaţa (II)

Se duce la birou şi după cîteva secunde o auzim strigînd:

- L-am găsit!

Fac comandă cu Deva. După puţin timp, îmi răspunde chiar Viorica Dumitru. Îi explic cele întîmplate şi o rog să vină urgent la Hunedoara. Mă întrerupe directorul, care se oferă să ne dea maşina lui, cu şoferul, s-o aducem pe casieră. Mă întorc cu Viorica Dumitru la Hunedoara. Pe drum femeia îşi face probleme: nu cumva a fost spartă casieria C.A.R.-ului? Îi spun să se liniştească, verificarea aceasta fusese prima mea grijă. Cînd ajungem la casieria C.A.R.-ului i se spulberă temerile. Totul este intact. Femeia mă priveşte în ochi:

- Numai de la casierii mandatari s-au putut sustrage banii! Dacă sustragere o fi...

- Sînt mulţi?

- Vreo treizeci...

Nea Zlate, şoferul directorului, se uită la mine lung, apoi îşi duce mîna la cozorocul şepcii: credea că e mai simplu!

- N-avem ce face, nea Zlate, zic. Bine că sîntem cu maşina.

- Gata, atunci! Să-i dăm bătaie.

Casiera ne dă lista cu toţi mandatarii din secţiile combinatului şi adresele lor. Femeile ca ea sînt adevărate comori. Pentru unii are şi numerele de telefon de-acasă! O întreb dacă nu-şi aminteşte, totuşi, dacă vreunul dintre mandatari şi-a pus banii în această servietă, şi-i arăt obiectul de pe masă.

- Nu, zice Viorica Dumitru. N-am timp să mă uit şi la ce poartă cu ei. Sînt atentă la bani, vă daţi seama...

Selecţionez casierii mandatari care au iniţialele „G. F.”. Cu ei încep verificările. Ca să nu greşesc, dacă aceasta era pista cea bună - şi mi se părea, într-adevăr, cea mai bună - iau în calcul ambele combinaţii ale iniţialelor. Din prima grupă „G. F.” am patru nume. Din a doua, „F. G.”, am două, 6 nume, 6 adrese. Nici unul n-are telefon.

- Îi dăm bice? mă întreabă nerăbdător nea Zlate.

-  Încă puţin, îi răspund, preocupat de un calcul.

Perspectiva ca servieta să aparţină vreunui hoţ îmi surîde cel mai puţin în această seară. De fapt, ce seară, că este deja noapte! Mă uit la ceas, e trecut de ora 23! Dacă s-ar fi aflat de la care casier mandatar proveneau banii, mi-ar plăcea să ştiu că mă aflu în posesia servietei infractorului, căci ea constituie proba materială indubitabilă. De la ea aş ajunge la el, dar telefoanele la ofiţerul de serviciu de la Miliţie mă fac să cred că se-ntîmplase altceva. Ceva grav... Pentru că încă nu reclamase nimeni nimic...

Aşa că, deocamdată, mă întorc tot la aceşti „G. F.” sau „F. G.” ai mei! N-am de ales. Ba nu, ia să văd! Poate mai fac o selecţie. Din 6, 3 au adresele în Cartierul Nou. Deci în zona în care copiii găsiseră servieta!

Nea Zlate, cînd vede că din 30 de mandatari ajung la 3, mă bate pe umăr:

- Haidem, ce mai aşteptăm? Cu care începem?

În timp ce mă gîndesc la răspuns, îmi vine altă idee:

- Cu şoferii autobuzului liniei 2! Nu se retrag ei la această oră? Îi găsim pe toţi la garaj!

Îi explic că servieta fusese găsită lîngă staţia de autobuz de la capătul liniei 2, în Cartierul Nou. Nu este atunci o investigaţie absolută să trec pe la şoferi? La garajul I.G.O. am noroc: îi găsim pe toţi şoferii autobuzelor liniei 2 din acea după-amiază.

- În cursa pe care am făcut-o pe la ora 17 a leşinat un cetăţean în maşină, îmi zice un şofer. Dar n-a avut nici o servietă la el! L-au ajutat doi oameni să coboare la prima staţie, la Complexul „Dunărea”...

Atît aflu de acolo de unde credeam că plec cu cel puţin jumătate din rezolvare. Plec din nou cu nea Zlate în Cartierul Nou. Din cei trei „G. F.”, doi poartă numele de Gheorghe, iar ultimul de Ghinea. Nu ştiu de ce, dar mă trage aţa spre Ghinea. Ne oprim în faţa unui bloc nou, la margine. De-aici, cîmpul spre satul Sîncrai... Găsim scara şi urcăm la etajul doi. Sunăm la uşa apartamentului. Nu răspunde nimeni. Totuşi, în hol se vede lumină! Sun la apartamentul vecin, unde se aude muzică populară. Iese un bărbat, clătinîndu-se uşor.

- Nea Florică e-acasă, zice el. L-am văzut acum o oră. Da’ e cam făcut. Apoi ne spune că el nu 1-a văzut niciodată aşa... Că, de obicei, nea Florică nici nu prea bea. Ne sugerează să sunăm mai mult, iar dacă nu  răspunde, să revenim dimineaţă. Ne mai spune că soţia omului e plecată cu băiatul la ţară, de vreo săptămînă...

Rămîn cu nea Zlate. Ne sfătuim.

- Mergem la următorul? întreabă nea Zlate. Îi răspund că dacă tot sîntem aici să mai stăm puţin. Ceva îmi spune să nu plec. Deodată, auzim paşi şi brusc uşa se deschide. În prag se iveşte un bărbat de vreo 50 de ani, cu părul înspicat, cu ochii injectaţi. Ca de băutură. Cînd mă vede în uniformă se sperie.

- Bună seara, îi zic şi mă recomand. Aş vrea să purtăm o discuţie.

- În ce problemă? mă întreabă el morocănos, aproape răuvoitor.

- Sînteţi casier mandatar C.A.R. pentru secţia unde lucraţi în combinat. Aş dori să discutăm ceva în legătură cu...

- Aţi găsit cumva servieta? se agaţă el brusc de mîna mea. Întrebarea cade ca o bombă. Nea Zlate face ochii cît cepele.

- Cîţi bani aţi avut în servietă?

- 160.000 de lei! izbucneşte el în plîns. Nu s-au prezentat toţi muncitorii să le dau împrumuturile şi m-am gîndit să nu las banii la serviciu. Mi-a fost frică să nu-i fure cineva... Am vrut să-i iau acasă, dar în maşină mi s-a făcut rău. Cînd m-am trezit din leşin, eram întins pe iarbă, iar servieta nicăieri. Nu ştiu cine a luat-o...

Nea Zlate oftează adînc şi se joacă trist cu cheile maşinii. Ca prin vis aud destăinuirea întretăiată a casierului. Nu fusese departe de gîndul cel funest. Se încurajase, pentru aceasta, cu cîteva pahare mari de tărie, convins că banii nu-i va mai recupera niciodată. Gîndul acesta îl făcuse ca, în primul moment, să nu ne deschidă.  (Sfîrşit)

TRAIAN TANDIN

Share |

Articol vizualizat de 623 ori

03 Aug 2011