Parcă ar fi un film de groază... EXISTĂ PORŢI ALE TIMPULUI ÎN ROMÂNIA (IV)

Bătălia, care depăşea scenariul oricărui film prin cruzime şi intensitate, părea că nu se mai termină, cele două tabere fiind parcă perfect egale în forţă şi în dîrzenia cu care luptau. Gîndiţi-vă că toate acestea se petreceau pe acel platou ca şi cum maşinile şi micuţa tabără a excursioniştilor noştri nici nu existau. Cei din autoturisme ajunseseră la disperare, care în final dusese la ceea ce putem numi o stare psihică de perplexitate în faţa unei situaţii ireale şi total neprevăzute. Cînd încleştarea părea că nu se mai termină, de undeva din munte s-au auzit din nou prelung acel sunet ca de corn vînătoresc, iar zdrăngănitul armelor, nechezatul cailor şi îndemnurile la luptă ale participanţilor la bătălie au început să se audă din ce în ce mai estompat. Cele două tabere, regrupîndu-se parcă, au dispărut în ropotul cailor, în direcţii opuse, de unde veniseră. În cîteva momente, ceaţa a devenit din ce în ce mai deasă şi frigul mai pătrunzător, apoi, în timp ce ceaţa se ridica spre vîrful muntelui, a început o ploaie torenţială, ce a durat preţ de cîteva minute, dar suficient de mult cît să pornească şuvoaiele din munte. Cerul a început să se lumineze şi dintr-o dată, ca la un semnal, motoarele celor trei autovehicule au pornit. Panicaţi, superuimiţi, aflaţi într-o stare generală de confuzie, preţ de cîteva minute turiştii noştri nu au coborît din maşini, ale căror motoare duduiau sub ploaie. Femeile plîngeau, iar bărbaţii încercau să-şi aprindă ţigările cu mîini tremurînde. Dar, ca într-un scenariu bine regizat, ploaia s-a oprit, dintr-o dată soarele, cu razele sale binefăcătoare, a apărut pe cer, iar din difuzorul radio-receptorului unei maşini s-a auzit vocea crainicei: „Aici Radio Bucureşti, la semnalul următor va fi ora 7”. Unii plîngînd, alţii rîzînd isteric s-au dat jos în cele din urmă din maşini, s-au îmbrăţişat, au ţopăit ca nişte copii, fericiţi că scăpaseră din ceva ce nu înţelegeau şi nu au înţeles nici pînă astăzi. Cineva din grup a scos un ţipăt: poiana era plină de urme de copite de cai. În acel moment, într-o tăcere nefirească şi cu o rapiditate de nedescris, în mai puţin de 10 minute tabăra a fost demontată şi absolut toate materialele puse în maşini. În momentul următor coloana se pusese în mişcare fără nici o comandă, fără nici un semnal, pe drumul de întoarcere. Nimeni nu vorbea, toţi porniseră aparatele de radio portabile sau de pe maşini şi ascultau ştirile de care se agăţau ca de nişte liane ce veneau din realitate, care părea la capătul lumii. Drumul de întoarcere era incomparabil mai uşor, în coborîre, şi se mergea la limita de viteză posibilă pe acel traseu accidentat. După aproximativ 5 kilometri, prima maşină a încetinit, pentru că era cît pe ce să accidenteze două capre, care aveau o blană albă ca laptele, urmate de o întreagă turmă şi de bătrînul cioban întîlnit cu o zi înainte, care, după ce i-a salutat zîmbind straniu, a dispărut cu turma printre copaci. Apoi, ca la o comandă, şoferii au apăsat acceleraţia, sporind viteza şi neoprind decît în primul cătun de pe traseu. (Va urma)

General dr. EMIL STRĂINU

Share |

Articol vizualizat de 763 ori

10 Aug 2011