OZN-uri gigantice deasupra Canalului Mînecii, în 2007 (III)

Datorită proximităţii mele, zona întunecată din dreapta obiectului celui mai apropiat a căpătat un aspect diferit la limita dintre galbenul strălucitor şi banda verticală întunecată. Părea să existe un strat pulsator între cele două culori diferite, un fel de interfaţă cu lumini strălucitoare albastre, verzi şi în alte culori, care se deplasau în sus şi în jos cam o dată pe secundă. Era fascinant, însă depăşisem deja cu mult punctul de începere a coborîrii şi, ca să fiu cinstit, nici nu-mi părea prea rău să aterizez. În momentul acela, sentimentele mele erau confuze. Siguranţa pasagerilor este primordială şi este întotdeauna pe primul loc, aşa că aterizarea era o prioritate. Pe de altă parte, eram intrigat de obiectele acelea din faţa mea, orice ar fi fost ele, deşi cred că aveam şi o doză sănătoasă de temeri. Dacă avionul ar fi fost gol, m-aş fi apropiat mult mai mult, poate aş fi survolat cel mai apropiat obiect pentru a obţine informaţii suplimentare şi a-mi satisface curiozitatea. Oricum, nu aş pune niciodată pasagerii în pericol cu bună ştiinţă. Ultima oară am văzut obiectele cînd am trecut prin plafonul de ceaţă de la 600 de metri, în timpul coborîrii. Pe parcursul întregii întîlniri, care a durat 15 minute, nu a existat nici o interferenţă cu nici un sistem al avionului şi cu nici unul dintre instrumente şi nici comunicaţiile radio nu au fost afectate. La aterizare, am întrebat pasagerii dacă a observat cineva ceva neobişnuit, nedorindu-mi să-i influenţez, şi le-am spus că, dacă au observat şi vor să raporteze, să lase numele şi numărul de telefon la biroul de îmbarcare. Pasagerii Kate şi John Russell, care stăteau la trei rînduri în spatele meu, au făcut publice observaţiile lor şi povestea lor este bine documentată. Cel puţin alţi trei pasageri au văzut obiectele şi domnul care stătea în spatele meu chiar mi-a cerut binoclul să vadă mai bine. M-am dus la departamentul nostru de operaţii pentru a face un raport oficial, după cum impune legea, prin care autorităţile îndreptăţite erau informate că în spaţiul aerian controlat s-a aflat un aparat de zbor neidentificat, care în mod sigur nu ar fi trebuit să se afle acolo. Am făcut o schiţă, care a fost trimisă la controlul traficului din Jersey apoi şi mai departe, la Ministerul Apărării şi la Autoritatea Aeronautică Civilă, la Londra. După aceea, mai aveam timp să beau în grabă o cană de ceai şi trebuia să mă reîntorc la Southampton cu un alt transport de pasageri. Eram oarecum îngrijorat la gîndul să decolez spre vest, în direcţia în care văzusem ultima oară obiectul cel mai apropiat şi, cu toate că în faţă nu era vizibil nimic cînd m-am încadrat în capătul pistei de decolare, eram conştient că pierdusem contactul vizual cu cele două obiecte numai din cauza plafonului de ceaţă. Slavă Domnului că, după ce am trecut de 600 de metri, nu mai era nimic de văzut! Atunci, în timpul călătoriei de întoarcere la Southampton, am avut timp să realizez cît de mari erau, de fapt, cele două obiecte. Cît m-am aflat în Alderney, am primit confirmarea observaţiilor radar de la controlorul de trafic care trecuse în revistă datele. Mi-am putut da seama astfel că mă aflasem la aproximativ 88,5 kilometri de primul obiect, nu la 16 kilometri sau mai puţin, cum crezusem iniţial. (Va urma)

 Căpitan RAY BOWYER

Share |

Articol vizualizat de 1196 ori

02 Mai 2011