O dramatică problemă de istorie literară CINE ESTE ADEVĂRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (XVIII)

Descris, pe bună dreptate, de E. K. Chambers drept „criptic” şi „obscur”, poemul pare inaplicabil lui Shakespeare cel din Stratford. Acesta nu a „jucat roluri regeşti în glumă”, ci profesionist, ca actor. Shakespeare nu a fost „companion unui rege” (ce „rege”?). El nu a fost „rege (...) printre cei mai mărunţi”. Aceasta, se presupune, ar fi putut fi atitudinea „grobienilor” care ocupau locurile mai ieftine ale Teatrului Globe, dar Shakespeare ar fi trebuit să placă nu celor lipsiţi de educaţie, ci „celor mai răsăriţi”, după cum a spus Gabriel Harvey la începutul Secolului al XVII-lea. Referirea din titlu la Terentius pare destul de curioasă. Terentius a fost un faimos autor roman de comedii (nu de tragedii sau piese istorice), dar în acelaşi timp şi un autor despre ale cărui lucrări se credea că fuseseră scrise de alţii, Scipio şi Laelius. Reputaţia lui Terentius era bine cunoscută la momentul cînd a scris Davies. Acest pasaj pur şi simplu nu este cea ce ar fi de aşteptat într-un omagiu adresat lui Shakespeare din Stratford, aşa cum îl cunoaştem noi. În First Folio şi în alte locuri, Ben Jonson cu siguranţă a părut a-1 preţui pe Shakespeare din Stratford, deşi în continuare vor fi examinate motivele pentru a fi profund suspicioşi faţă de aceste lucruri. În adevăr, pentru a reitera un argument prezentat deja, nu există nici o afirmaţie lipsită de ambiguitate în timpul vieţii lui Shakespeare care să îl identifice clar şi simplu pe el, omul care s-a născut în Stratford în 1564 şi a murit în 1616, ca autor al presupuselor sale lucrări. Dacă vreun contemporan ar fi notat măcar în jurnalul lui „l-am văzut pe maestrul  Shakespeare venind de la teatru cu un manuscris al unei noi piese, Macbeth, în mînă”, sau ceva asemănător, chestiunea paternităţii ar fi fost rezolvată o dată pentru totdeauna, dar nici o asemenea afirmaţie nu există. William Shakespeare, omul din Stratford, a fost adeseori identificat în timpul vieţii ca „interpret”, dar niciodată ca autor, iar secole de cercetare din cea mai intensă nu au reuşit să identifice nimic de acest gen, indiferent de cît de atent căutăm.

Deşi în mod clar continuă să existe o puternică argumentaţie prima facie cum că William Shakespeare a scris lucrările care i s-au atribuit, rămîn, totuşi, motive remarcabil de puternice pentru a pune sub semnul întrebării faptul că actorul din Stratford a scris presupusele lui lucrări. Mai sus, în acest capitol, a fost prezentată o listă lungă cu asemenea argumente, dar ar fi bine să prezentăm aici şi alte considerente puternice. Primul este acela că pare de neconceput ca Shakespeare actorul să fi avut timpul, energia sau resursele pentru a scrie piese, ca să nu vorbim şi de numărul extraordinar în care le-a produs, pentru că Shakespeare a fost, pentru mare parte a carierei sale, actor cu normă întreagă şi manager de teatru. Situaţia a fost, probabil, cel mai bine rezumată de profesorul James Shapiro, în mod ironic strict convins de punctul de vedere ortodox, autorul lucrării 1599: A Year in the Life of William Shakespeare:

Shakespeare şi colegii săi acţionari (ai trupei) îşi petreceau dimineţile repetînd, iar după-amiezele interpretînd alături de bărbaţi şi băieţi angajaţi, de care era nevoie pentru a completa distribuţia de aproximativ 15 persoane. Cu excepţia unei vacanţe în timpul Paştelui şi a întîmplătoarelor închideri ale teatrului datorită scandalurilor sau ciumei, se juca fără întrerupere tot anul. Deoarece audienţa elisabetană se aştepta la o altă piesă în fiecare zi, actorii trebuiau să stăpînească o multitudine de noi roluri în fiecare an - şi de asemenea să-şi amintească vechi piese favorite, de care era nevoie pentru a umple repertoriul.

Shapiro neglijează să adauge că Chamberlain’s King’s Men, compania de teatru a lui Shakespeare, mergea şi în turnee lungi, epuizante, prin provincie. El nu spune nici că Shakespeare ţinea două locuinţe, una semipermanentă în Londra şi una permanentă în Stratford, la depărtare de trei zile de drum, unde îşi avea familia şi interese de afaceri tot mai semnificative, şi unde trebuie să fi mers în vizită de cîteva ori pe an. Shapiro noteză, însă, că „noi piese erau achiziţionate de la o multitudine de dramaturgi independenţi, care erau plătiţi în medie cu 6 lire sterline pe piesă (într-o vreme cînd un director de şcoală putea cîştiga 20 de lire sterline pe an)”. În ciuda tuturor acestor activităţi, Shapiro nu vede nici o nepotrivire în îmbrăţişarea pretenţiei ortodoxe că „puţinul timp liber pe care Shakespeare îl avea la începutul zilei sale de lucru trebuie să fi fost devotat cititului şi scrisului ... (şi) asigurării companiei sale cu, în medie, două noi piese pe an”.

Că Shakespeare chiar a făcut asta - nu mai e nevoie să spunem - întrece orice închipuire. Pare a fi mai presus de capacitatea oricărei fiinţe umane să se angajeze în epuizanta trudă zilnică de a fi actor plătit la reprezentaţie pe scena elisabetană şi să mai scrie cel puţin 37 de piese, a căror majoritate a fost cu certitudine bazată pe o cercetare atentă într-o largă paletă de surse. Cine ar face asta, dacă ar putea obţine un venit rezonabil numai din scris? A pretinde că Shakespeare chiar a făcut asta seamănă mai degrabă cu a pretinde că un fost muncitor manual din hala fabricii Ford Motors, promovat pe la treizeci şi cinci de ani pe un post de manager, ar fi insistat, totuşi, să continue să muncească în schimburile de noapte la linia de asamblare a fabricii de trei sau patru ori pe săptămînă. Asta, pur şi simplu, nu s-ar întîmpla. (Şi totuşi, potrivit lui Shapiro, „Ştim că Shakespeare a continuat să joace alături de colegii săi de trupă şi coacţionari pînă în 1603 ... şi există puţine dovezi că şi-a luat concediu ca să scrie”!) Nimeni în afară de Shakespeare, se pare, fie atunci, fie în timpuri mai recente, nu a trăit în acest fel. Alţi foşti actori - Ben Jonson este cel mai faimos - din perioada elisabetană au devenit dramaturgi după părăsirea scenei, deşi majoritatea dramaturgilor faimoşi contemporani cu Shakespeare - Marlowe, Kyd, Beaumont, Fletcher et al. - nu au fost niciodată actori în nici un moment al carierei lor, după cîte ştim. Poate că merită să analizăm carierele contemporanilor lui Shakespeare în mai mare detaliu. Ediţia online a recentului Oxford Dictionary of National Biography, în care se pot face căutări după o varietate de categorii, conţine articole pentru 77 de persoane decedate între 1590 şi 1640 - contemporanii lui Shakespeare - care sînt incluse în categoria „teatru şi arte interpretative”. Şase dintre acestea sînt descrise ca „dramaturgi şi actori”. Robert Armin (1563-1615), clovnul trupei King’s Men, a scris o piesă, Two Maids of Moreclack. Thomas Drewe (cea 1586-1627) a scris în total două piese, la fel cum a făcut şi Nathan Field (1587-1620). Samuel Rowley (m. 1624) a fost actor din 1597 pînă în 1613. A scris numai o piesă în această perioadă şi probabil că încă trei la mult timp după ce s-a retras de pe scenă. William Rowley (m. 1624), fără nici o relaţie cunoscută, se pare că a colaborat la cel mult 16 piese, dar numai două sau trei au fost lucrările sale, fără ajutor. Robert Wilson (m.1600) a scris pînă la 20 de piese, dar numai două în perioada (1572-1588) cît a fost actor. Alţi dramaturgi, precum Ben Jonson, au fost actori pentru scurt timp la începuturile carierelor lor, dar au părăsit cu certitudine scena înainte de momentul în care au scris cea mai mare parte a operei lor. (Va urma)

WILLIAM D. RUBINSTEIN

Share |

Articol vizualizat de 1301 ori

19 Mai 2011