O dramatică problemă de istorie literară CINE ESTE ADEVĂRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (XVII)

La ora actuală, în lumea vorbitoare de limbă engleză şi în Europa există o paletă de societăţ. În America, Shakespeare Oxford Society publică o revistă trimestrială bine concepută, Shakespeare Oxford Newsletter, ca şi o excelentă revistă, foarte valoroasă, de în jur de 100 de pagini, The Oxfordian, cu 8 sau 10 articole lungi, bazate pe cercetări impresionante. Există şi societăţi oxfordiene rivale, precum Shakespeare Fellowship. În Anglia, oxfordianismul este reprezentat de De Vere Society, care publică şi ea o revistă trimestrială, De Vere Society Newsletter, şi ţine conferinţe anuale. Activităţile individuale sînt de o importanţă esenţială, exemplu fiind profesorul Daniel Wright de la Concordia University din Portland, Oregon, care a găzduit 10 conferinţe anuale pe tema paternităţii - aproape invariabil prezentînd punctul de vedere oxfordian , în timp ce Mark Rylance, faimosul actor şi recent şef al Teatrului Globe din Londra, a permis teatrului său, în mod remarcabil, să găzduiască mai multe conferinţe pe tema chestiunii paternităţii. (Rylance a fost baconian, dar este neutru în privinţa pretenţiilor la paternitate rivale.) Sha-kespeare Oxford Society din Statele Unite a găzduit şi ea 30 de conferinţe anuale, cu bună participare; site-ul web menţinut de Shakespeare Fellowship, care include un for al participanţilor, este unul dintre cele cîteva site-uri de Internet antistratfordiene. Conferinţa anuală a Universităţii Concordia are loc pe parcursul a 3 sau 4 zile şi include mulţi vorbitori universitari, deşi arareori sau niciodată din departamente de literatură engleză. Aş spune că nivelul prezentărilor este la fel de ridicat ca al oricăror alte conferinţe academice la care am participat, deşi este inevitabil ca unele lucrări ale unor bine intenţionaţi cercetători independenţi să pară oarecum lipsite de complexitate. Cele două conferinţe de la Universitatea Concordia la care am participat (în 2003 şi 2006) au avut, fiecare, peste 100 de participanţi înregistraţi, mulţi dintre ei fiind persoane foarte inteligente, dintr-o paletă de activităţi profesionale din afara corpului profesoral universitar. Era clar, totuşi, că în marea majoritate erau oxfordieni convinşi, care nu erau mulţumiţi de teoriile antistratfordiene rivale, deşi în oarecare măsură le considerau binevenite ca aliate. Oxfordianismul a proliferat în asemenea măsură în ultimii ani, încît alte ramuri ale antistratfordianismului au fost reduse la activişti individuali şi buletine de slabă circulaţie, precum promotorul veteran pro-baco-nian Francis Carr din Brighton, Anglia, şi autorul pro-Marlowe şi administratorul de site web dr. John Baker, de la Washington State University. Dominaţia aproape totală a oxfordianismului este, în multe privinţe, o binecuvîntare amestecată. Ea a generat o enormă publicitate pentru cauza antistratfordianismului, mai ales pentru însuşi cazul ce trebuie construit împotriva lui Shakespeare ca autor, dar a produs un singur pretendent rival, Edward De Vere, al cărui caz este el însuşi plin de deficienţe şi lipsit de dovezi. Mai presus de orice, nu există nici o adevărată modalitate de exprimare sau site web pentru chestiunea paternităţii şi nu există practic nimic de genul unui forum unde pro- şi contra-stratfordienii să poată schimba puncte de vedere — în principal, dacă nu în întregime, din cauza tabuului impus de profesorii universitari de literatură engleză ortodocşi. Se prea poate, după cum pretind unii antistratifordieni, ca opinia ortodoxă referitoare la viaţa lui Shakespeare să fie o paradigmă pe cale de a se schimba dramatic, dar numai dovezi noi sau un mult mai plauzibil candidat alternativ este posibil să determine o asemenea schimbare. În ciuda multelor nepotriviri ale faptului că William Shakespeare din Stratford a scris lucrările care îi sînt atribuite, s-ar putea să ajungem la concluzia că, în lipsa unui alt candidat plauzibil pentru care să existe dovezi reale, trebuie să i se dea credit lui Shakespeare pentru propria operă. Există, în mod clar, reaţiuni puternice şi convingătoare pentru a ajunge la această concluzie. Numele lui Shakespeare este pe pagina de titlu a lucrărilor sale, inclusiv postuma First Folio. Nimeni, în timpul vieţii lui Shakespeare, sau timp de multe decenii după aceea, se pare că nu a pus sub semnul întrebării faptul că el şi-a scris operele, iar unii contemporani par să îi fi recunoscut paternitatea. Datele biografice sînt în total acord cu cronologia acceptată a lucrărilor sale. Oricine ar fi scris piesele lui Shakespeare, trebuie să fi ştiut foarte multe despre teatru, iar Shakespeare a fost, cu siguranţă, un om de teatru. Toate anomaliile carierei sale, de la presupusa cunoaştere a Italiei la aparenta sa lipsă de cărţi, pot fi explicate cumva, oricît de nesatisfăcătoare şi de firavă ar putea părea biografia rezultantă. Acestea sînt argumente puternice, care vor fi convingătoare pentru mulţi, probabil că pentru cei mai mulţi. Cu toate astea, toate sînt mult mai problematice decît par la o primă vedere. Chiar şi în timpul vieţii lui Shakespeare, unii oameni se pare că deja i-au contestat identitatea. În 1610-1611, John Davies din Hereford (cea 1565-1618), care îl cunoştea pe Sir Francis Bacon şi era membru al clubului literar Mitre, a publicat o carte de epigrame şi poeme, The Scourge of Folly. Unul dintre poeme era intitulat „Către Terentius englez al nostru, dl. Will Shakespeare” şi sună astfel:

Unii (bunule Will) spun ceea ce eu, unul,

În băşcălie, cînt

Nu ai jucat tu roluri regeşti în glumă?

Companion ai fost tu unui rege;

Şi rege-ai fost printre cei mai mărunţi.

Alţii înjură, dar se înalţă cum cred ei mai

potrivit,

Tu nu înjuri, dar isteţimea ţi-e regească:

Şi-n mod cinstit, ce ei au semănat culeg;

Astfel sporind avutul pe care-l stăpînesc. (Va urma)

WILLIAM D. RUBINSTEIN

Share |

Articol vizualizat de 1304 ori

18 Mai 2011