O dramatică problemă de istorie literară CINE ESTE ADEVĂRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (XIII)

Cînd King’s Company a început să joace în teatrul acoperit Blackfriars în 1608-1609, lucrările lui Shakespeare, scrise atunci şi după aceea, s-au schimbat, adăugînd mai multe efecte speciale, chiar şi pauze şi muzică. Oxfordienii trebuie să nege (sau să ignore) toate acestea şi, în particular, să nege orice legătură dintre naufragiul din Bermude şi Furtuna. Mai există, de asemenea, problema felului în care piesele lui De Vere, scrise înainte de 1604, au fost „încredinţate” trupei King’s Company. Cine le era proprietarul şi pe ce bază au fost ele transmise, cu picătura, trupei King’s Company? Oxfordienii nu pot răspunde nici la această întrebare, susţinînd că ele se aflau în mîinile aşa-numiţilor „mari posesori” (după cum se menţionează în Epistola introductivă la ediţia din 1609 a piesei Troilus şi Cresida), cu toate că nu a fost găsită nici o dovadă pentru existenţa unor mari posesori.

Mai este şi o altă importantă problemă, care afectează puternic viabilitatea oxfordianismului. Tema constantă a acestuia este că De Vere a avut o relaţie intimă cu Lordul Southampton, omul căruia „Shakespeare” i-a dedicat cele două lungi piese şi căruia multe dintre sonete i-au fost, probabil, adresate. Şi cu toate acestea, nu există nici o dovadă că ei s-au întîlnit sau şi-au vorbit vreodată, şi cu atît mai puţin că ar fi avut o relaţie apropiată. Amîndoi s-au aflat, ca minori, în grija regală a Lordului Burghley (Sir William Cecil), dar la mulţi ani distanţă, de vreme ce De Vere a fost cu 23 de ani mai în vîrstă decît Southampton. Singura dată cînd cei doi bărbaţi se ştie că s-au aflat în aceeaşi încăpere în acelaşi timp a fost în 1601, cînd De Vere era preşedintele juriului de pairi care 1-a condamnat pe Southampton la moarte, pentru rolul acestuia în rebeliunea contelui de Essex. Nu există nici o corespondenţă purtată între cei doi şi nici nu este vreunul dintre ei menţionat în documentele care au supravieţuit din partea celuilalt. La fel, nici o relatare contemporană nu a remarcat vreo asociere de vreun fel între ei. După cum se întîmplă adeseori, oxfordienii par a avansa o teză de mare amploare, căreia îi lipsesc total dovezile sau plauzibilitatea. Deşi dosarul oxfordian are o anumită atractivitate superficială, cu cît este mai îndeaproape examinat, cu atît pare mai deficitar, iar în aproape nouă decenii suporterii lui nu au reuşit să furnizeze nici o dovadă reală pentru teza lor. Dat fiind că oxfordianismul a fost cea mai populară teorie antistratfordiană pentru jumătate de secol sau chiar mai bine, este uşor de văzut de ce stratfordienii ortodocşi au respins-o şi apoi, în mod regretabil, au continuat, pe baza neadecvării ei, să respingă orice discuţie a paternităţii ca fiind ipso facto fără rost şi greşită. (Va urma)

WILLIAM D. RUBINSTEIN

Share |

Articol vizualizat de 1334 ori

13 Mai 2011