O dramatică problemă de istorie literară CINE ESTE ADEVĂRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (VII)

Cu siguranţă, cei mai cunoscuţi cercetători ai lui Shakespeare ai generaţiei trecute - Samuel Schoenbaum, Stanley Wells, Gary Taylor, E.A.J. Honigman, Stephen Greenblatt, Jonathan Bate, James Shapiro şi alţii cu reputaţie similară - sînt profesori universitari, al căror mediu de cultură şi învăţătură le impregnează felul de a privi lucrurile. Însă există şi un alt considerent important referitor la predominanţa universitară contemporană în shakespearologie, care ar trebui avut clar în minte atunci cînd se fac judecăţi pe marginea chestiunii paternităţii: practic, nici unul dintre aceşti profesori universitari nu este istoric. Probabil că, fără excepţie, toţi profesorii universitari care au scris recent despre viaţa şi operele lui Shakespeare sînt angajaţi ai unor departamente universitare de literatură engleză şi se prea poate ca nici unul să nu fi fost angajat de un departament de istorie. Pentru profani, această distincţie ar putea părea puţin importantă, dar se poate susţine că este crucială, de vreme ce profesorii de literatură engleză şi profesorii de istorie sînt instruiţi să facă lucruri foarte diferite, în feluri foarte diferite. Istoricii lucrează pornind de la o varietate de surse primare şi secundare, tratate obiectiv, critic şi într-un context mai larg, pentru a construi o imagine a celei mai plauzibile succesiuni de evenimente, prin intermediul celor mai bune dovezi disponibile. Confruntările de opinii cu privire la cele mai bune dovezi despre un eveniment din trecut sau despre cea mai bună interpretare a lui reprezintă însăşi esenţa istoriei universitare. Istoricii universitari se angajează frecvent în asemenea dezbateri si confruntări de opinie. Este de la sine înţeles că asemenea dispute trebuie fondate pe dovezi reale: fără dovezi evidente, dezbaterile istorice nu pot avea loc. Cu toate că sînt profesor de istorie, nu am auzit niciodată de vreo dezbatere sau discuţie despre chestiunea paternităţii operelor lui Shakespeare printre istoricii universitari, probabil din cauză că aceasta este o întrebare prea specifică pentru ca ei să o dezbată, dar şi pentru că este considerată o chestiune literară, care se discută în departamentele de literatură. Şi totuşi, sînt destul de sigur că atitudinea istoricilor universitari faţă de această chestiune ar fi mult mai flexibilă şi dezinteresată decît este printre profesorii de literatură engleză. Este posibil ca atitudinea majorităţii istoricilor universitari, la terminarea unei conferinţe despre chestiunea paternităţii, să fie că este probabil, dat fiind faptul că numele lui Shakespeare este pe pagina de titlu a lucrării sale şi că nimeni nu pare a fi pus sub semnul întrebării identitatea autorului real vreme de 200 de ani după moartea lui, ca el să fie într-adevăr autorul. Dar sărăcia veritabilă a dovezilor despre viaţa lui şi lipsa de potrivire dintre biografia şi pregătirea lui şi lucrările pe care le-a scris implică faptul că problema paternităţii este deschisă, dacă sînt găsite noi dovezi. După toate probabilităţile, această dezbatere ar fi privită de istoricii universitari ca interesantă şi incitantă, dar nu ar genera mare pasiune sau emoţii şi, în mod cert, nu ar fi privită drept tabu sau drept dovadă de excentricitate din partea celor care au pus sub semnul întrebării punctul de vedere „ortodox“. (Va urma)

WILLIAM D. RUBINSTEIN

Share |

Articol vizualizat de 1305 ori

06 Mai 2011