O dramatică problemă de istorie literară CINE ESTE ADEVĂRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (III)

În esenţă, perioada dintre 1769 - data Jubileului de la Stratford, o festivitate organizată cu 5 ani întîrziere de David Garrick - şi perioada victoriană timpurie a fost cea în care Shakespeare a devenit pentru totdeauna poetul naţional englez. „Bardolatria”, cum a devenit cunoscută, a coincis cu epoca romantică, precum şi cu ridicarea unor gentlemani înstăriţi, fără ocupaţii presante, care au avut resursele şi interesul de a cerceta arhivele în căutarea mai multor fapte şi dovezi despre viaţa lui Shakespeare. Mult, probabil cel mai mult din ceea ce cunoaştem despre viaţa şi mediul în care a trăit Shakespeare derivă din această perioadă. Ea a coincis, de asemenea, cu revoluţia industrială engleză şi cu epoca Reformei, cînd ţinutul Warwickshire al lui Shakespeare şi Londra elisabetană păreau multora a fi o utopie pierdută. Acei ani au cunoscut, de asemenea, ascensiunea Angliei, în urma bătăliilor de la Trafalgar şi de la Waterloo, ca probabil cea mai mare putere a lumii, care avea nevoie de un scriitor naţional pentru a fi aşezat alături de Homer, Vergiliu şi Dante, un rol pentru care Shakespeare s-a potrivit de minune.

Această perioadă a cunoscut şi cele dintîi dubii în legătură cu chestiunea paternităţii. După cîte se ştie, prima persoană care a pus la îndoială că Shakespeare a scris operele atribuite lui a fost reverendul James Wilmot (1726-1808), un cleric din Warwickshire care a trăit la cîteva mile depărtare de Stratford. Wilmot a încercat să găsească biblioteca lui Shakespeare, gîndindu-se că multe dintre cărţi vor fi fost achiziţionate de membri ai aristocraţiei locale şi vor fi fost păstrate în bibliotecile lor. După cum era firesc, el a examinat toate bibliotecile particulare pe o rază de 50 de mile depărtare de Stratford, biblioteci deţinute, în numeroase cazuri, de familii care se aflaseră în acele locuri din epoca elisabetană. Nu a găsit nimic. Wilmot a fost de asemenea nedumerit de lipsa referirilor locale în lucrările lui Shakespeare şi - la fel ca mulţi alţi sceptici care i-au urmat - de lipsa de instruire a lui Shakespeare. El a ajuns la concluzia că de fapt Sir Francis Bacon a scris operele lui Shakespeare, considerîndu-1 pe Bacon calificat pentru a le scrie, iar durata vieţii acestuia - după părerea lui - coincizînd cu traiectoria carierei de scriitor a lui Shakespeare. Wilmot şi-a păstrat vederile eretice pentru sine, dezvăluindu-le numai unui om de litere din Ipswich, James Corton Cowel, care a prezentat relatarea eforturilor lui Wilmot în faţa Societăţii Filozofice din Ipswich, în 1805. Lucrarea lui Cowell însuşi a fost necunoscută pînă la publicarea ei în The Times Literary Supplement, în 1932. De la mijlocul Secolului al XIX-lea, a apărut o maree virtuală de teorii antistratfordiene. Cele mai multe propuneau că Sir Francis Bacon a scris operele lui Shakespeare. Prima lucrare cunoscută a fost probabil The Philosophy of the Plays of Shakespeare Unfolded, publicată în 1857 de o americancă, Delia Bacon (al cărei nume de familie era o coincidenţă). În acelaşi an, un englez, William Henry Smith, a publicat un pamflet extins, aducînd aceleaşi argumente, Bacon and Shakespeare.

Pînă spre sfîrşitul perioadei victoriene au apărut nenumărate lucrări pro-Bacon, multe susţinînd că First Folio ascundea un cod secret sau o criptogramă. Identificarea acestui cod a devenit materialul de lucru al baconienilor perioadei victoriene tîrzii, precum Ignatius Donnelly şi Sir Edwin Durning-Lawrence, dînd întreprinderii antistratfordiene o binemeritată reputaţie de excentricitate de care nu a mai scăpat niciodată. Baconianismul, de fapt, a ajuns parte integrantă din lumea excentricilor: Donnelly (1835-1901), cunoscut ca „Regele Trăsniţilor”, un avocat şi radical politic american care a scris faimoasa Platformă a Partidului Poporului (populiştii) din 1892, era de asemenea cunoscut pentru descrierea făcută de el distrugerii Atlantidei şi pentru teoriile sale despre valută, „banii fără acoperire”. Lucrarea antistratfordiană a lui Donnelly este intitulată The Great Cryptogram: Francis Bacon’s Cipher in the so-called Shakespeare Plays, publicată în 1888. Deşi de-a lungul anilor au fost propuşi mai mulţi candidaţi la paternitate, în momentul de faţă cel mai popular este, de departe, Edward De Vere, al 17-lea conte de Oxford (1550-1604), care 1-a eclipsat cu siguranţă pe Sir Francis Bacon în popularitate printre antistratfordieni. Astăzi există o paletă de aşa-numite societăţi oxfordiene, conferinţe şi reviste care sprijină pretenţiile lui De Vere de a fi adevăratul Bard de pe Avon. (Va urma)

WILLIAM D. RUBINSTEIN

Share |

Articol vizualizat de 1186 ori

02 Mai 2011