MOARTEA VRĂJITOAREI (II) Care putea fi mobilul?

Relaţiile dintre bătrîna care făcea şi pe vrăjitoarea şi cocoşat nu fuseseră niciodată rele, dar nici ca între doi vecini ce se înţeleg de minune. Toate cele aproape 3 zile pînă s-o înmormînteze pe Onica, Ştefan Radu fusese în casa acesteia, nelipsit de la priveghi. Sărutase de mai multe ori mîna bătrînei, la toate treburile el fusese primul. „De ce oare?“, se întreba căpitanul Strat.

- Ai fost vineri seara la Onica?

- N-am fost.

- Dezbracă-te!

Se dezbrăcă. Rozalia Ignătescu îl examină cu atenţie şi-i descoperi sub lobul urechii stîngi o escoriaţie.

- De ce minţi, omule?

- Am fost, se sperie Ştefan Radu. Am cumpărat o sticlă de vin, i-am dat 10 lei, pe urmă am plecat.

- Pe la ce oră?

- Cam pe la nouă şi jumătate.

Era timpul în care Rozalia Ignătescu stabilise că se comisese crima.

- Ce fel de bani i-ai dat?

- O hîrtie de 10 lei.

- Unde a pus banii?

- Mi se pare că în buzunarul de la şorţ.

Şeful Judiciarului îşi aminti că una dintre fiice declarase că găsise, în buzunarul de la şorţul bătrînei, o bancnotă de 10 lei.

- Ce-ai făcut după aceea?

- Am venit acasă şi... am băut vinul.

- Pe unde ai venit acasă?

- Pe drum.

Minţea, urmele arătau că plecase de la Onica prin grădină, alergînd.

- De ce ai ucis-o pe Onica?

- Eu, domnule căpitan?! Doamne fereşte!, se apără Ştefan Radu şi îşi făcu cruce.

Vedeniile celui de-al 41-lea

În noaptea aceea, fuseseră audiate 40 de persoane. Începea o altă zi grea pentru căpitanul Strat şi pentru ceilalţi veniţi să dezlege enigma. Fiul bătrînei, ca şi foştii ei prieteni din tinereţe, ca şi cîţiva drumeţi ce trecuseră vineri seara pe drumul spre casa Onicăi - toţi aceştia ieşiseră din cercul bănuiţilor. La postul de Miliţie se afla acum numai Ştefan Radu. Bătrîna nu fusese jefuită. Nici un fel de probe, în afara acelor urme de încălţăminte, nu fuseseră găsite împotriva arestatului. Cu toate acestea, căpitanul Marin Strat era sigur că se află faţă în faţă cu asasinul.

 - Îţi spun eu cum ai făcut, îi veni o idee. Ai bătut la uşă, bătrîna ţi-a deschis, tu i-ai dat o sticlă de trei sferturi.

- Era de un kilogram, domnule căpitan.

- Bun. I-ai dat sticla. Onica ţi-a umplut-o cu vin, i-ai dat banii, ea i-a pus în buzunar, tu ai lăsat sticla jos, ai văzut că nu era nimeni să te vadă...

Arestatul era numai ochi şi urechi, începu să tremure, la început uşor, apoi din ce în ce mai vizibil.

- Ai zis în gîndul tău, continuă căpitanul, privindu-1 în ochi: „Ia să-ţi plătesc eu, Onico, răul ce mi-ai făcut“. Te-ai repezit la ea, ai prins-o de gît cu amîndouă mîinile...

- Numai cu una, dom’ căpitan, cu cealaltă i-am astupat gura.

- Exact. Şi ai strîns-o, uite-aşa ai strîns-o, cu dosul palmei.

- Nu-i adevărat, domnule căpitan. Cine v-a spus, v-a spus greşit. Am apăsat-o cu cotul.

- După aceea?!

- Ea a vrut să-1 cheme, eu i-am astupat gura cu palma.

- Pe cine voia să cheme?

- Ştiu eu pe cine voia să cheme? Întins pe pat, locotenentul-major Marin Uţă rîdea surd. Cum de-i venise ideea asta lui Strat?

- Tu chiar crezi că nu ştiu pe cine voia să cheme?, continuă şeful Judiciarului.

- Înseamnă că îl trimitea şi la alţii, răsuflă parcă uşurat arestatul. Altfel, de unde să ştiţi?

- Era mare?, continuă căpitanul, cu fruntea încruntată, cu ochii aproape închişi, stăpînind gîndul şi vorba arestatului.

- Mai mic ca mine. Avea nişte coarne... Oamenii ziceau că eu m-am cocoşat din cauza tuberculozei osoase. Nu ştiau ei că Onica, cu vrăjile ei, îl trimisese asupra mea pe „Ducă-se pe Pustii“. Într-o noapte, însă, l-am urmărit, am văzut unde a intrat şi atunci am zis: „Bine, Onico, lasă că ţi-o plătesc eu ţie!“. (Sfîrşit)

TRAIAN TANDIN

Share |

Articol vizualizat de 1212 ori

25 Mar 2011