MOARTEA VRĂJITOAREI (I)

Într-o zi de ianuarie, şeful postului de Miliţie din comuna Cineşu a raportat superiorilor săi de la judeţ că medicul de circumscripţie nu a eliberat certificat constatator de deces pentru Ilinca Onica, o bătrînă în vîrstă de 76 de ani, deoarece constatase unele urme suspecte pe corpul decedatei. Raportul telefonic venea după aproape 60 de ore de la decesul bătrînei, motiv în plus pentru care căpitanul Marin Strat îl tot soma pe şofer:

- Parc-ai mîna o căruţă cu cai...

- Mai mult nu pot, tovarăşe căpitan, nu vedeţi ce viscol cîinos?

În maşină se mai aflau Nicolae Bălan, şi el lucrător la Judiciar, Marin Uţă, şeful Secţiei criminalistice, medicul legist Rozalia Ignătescu şi procurorul Ionel Caraman. Ajunşi la Cineşu, cu tot frigul şi ninsoarea ce răscolea văzduhul, o mulţime de oameni aştepta să audă cuvîntul Miliţiei: a murit de moarte bună, ori era vorba de crimă?

- Ce facem, tovarăşe căpitan?, întrebă şeful de post.

- Deocamdată, să invităm oamenii să ne lase cîteva clipe singuri. Şi, în timp ce ultimele persoane ieşeau din casă, medicul legist cerceta cu atenţie corpul bătrînei decedate.

- Moarte prin violenţă, spuse.

Cîteva clipe - tăcere de priveghi. Căpitanul Marin Strat privea în ochii medicului legist cu un zîmbet abia perceptibil.

- Am dat-o dracului, spuse. A fost strangulată?

- Vom vedea imediat, îi mai lăsă o vagă speranţă Rozalia Ignătescu. Peste cîteva minute se făcea dovada că, într-adevăr, bătrîna fusese ucisă prin strangulare.

UN LUCRU NEVERIFICAT

„Poftim, căpitan Strat, poftim de cercetează locul faptei, îşi spunea ciudă şeful Judiciarului. Poftim de caută urmele după 3 zile, timp în care casa a fost răscolită în fel şi chip, au intrat şi au ieşit sute de oameni din ea; baba a fost scăldată, gătită pentru drumul de veci, pusă în sicriu. Poftim, căpitan Strat, caută acum probe, urme...“.

- Cum era cunoscută bătrîna în sat?, întrebă el.

- O femeie cuminte, gospodină, spuse şeful de post. Nu se certa cu nimeni. Cu cele două fete şi cu băiatul era în relaţii bune, se descurca singură, cu pensia de la C.A.P., cu lotul în folosinţă; avea şi o vie, vinul îl vindea diferitelor persoane din sat.

- Să nu fie oare vorba de jaf?, îşi spuse părerea ofiţerul Nicolae Bălan.

- E posibil, îl aprobă procurorul.

- Mi se pare că mai aveţi ceva să spuneţi, îl încurajă căpitanul Strat pe şeful de post.

- Se ducea la biserică... Ezită cîteva clipe, zîmbi. Unii spuneau că se ocupa şi cu vrăjitoria, adăugă el.

- Aţi verificat lucrul acesta?

- Să verific asemenea prostii?!

Şeful Judiciarului îşi plimbă privirile uşor, de la procuror pînă la bătrîna decedată. „Ce ţi-i şi cu viaţa asta!“

O VORBĂ AIUREA?

Cineva spusese aşa, ca într-o doară: „Vine o vreme cînd pînă şi copiii tăi abia aşteaptă să dai ortu’ popii“. Şeful Judiciarului privi îndelung chipurile celor două fiice ale bătrînei, ca şi pe cel al fiului. Să fi fost posibil ca unul dintre ei...? Tresări, încercînd parcă să se scuture de acest gînd.

- Stabileşte ce relaţii erau între bătrînă şi copii, îi spuse căpitanului Bălan. Şi, nu după mult timp, între lucrătorul de la Judiciar şi copiii victimei avea loc următorul dialog:

- El, frate-miu, spunea una dintre fete. Să ştiţi că numai el a omorît-o pe mama. Mereu spunea: „Dar nu mai moare baba asta?! Trebuie să aibă o mulţime de bani. Are oi, grădină, vinde vin, de ce naiba nu mai moare?!“.

Şi pentru a întări parcă acuzaţia, cele două surori tăbărîră pe fratele lor mai mic.

- Criminalule, tu ai omorît-o pe mama!

Fratele privea la ele, cu ochii mari, adus din spate, ca un semn de întrebare.

- Eu s-o omor pe mama? Astea au înnebunit, oameni buni. Afară viscolul vîntura zăpada şi pustia uliţele.

Cizmele cocoŞatului

- Ştii ceva, Uţă? spuse şeful Judiciarului către locotenentul-major Marin Uţă. Mi-a venit o idee. Ştii că am putea găsi urmele ucigaşului?

Celălalt îl privi mirat.

- Asta n-o mai cred.

- Fii atent la ce-ţi spun. Cum era vremea vineri spre sîmbătă?

- Ploua... Nu, era lapoviţă.

- Pe vremea aceea s-a produs crima.

- Pe urmă a îngheţat, se entuziasmă locotenentul-major. Mai apoi a nins, pe urmă a viscolit.

- Asta-i, îşi pocni degetele şeful Judiciarului. Putem să găsim urmele.

Două minute mai tîrziu, căpitanul Marin Strat, împreună cu locotenentul-major Marin Uţă şi plutonierul Viorel Huzum măturau zăpada de pe cărarea spre uşa Onicăi. Şi apar urme, sumedenie de urme. Mai evidentă, una: o talpă cu cîteva nervuri în formă de „v”. La una din aceste urme, tocul prezenta o mică ruptură, cu bune caracteristici de identificare. Aceasta ducea pînă la uşa Onicăi.

- Sînt urme de cizmă de cauciuc, spuse Uţă.

Se auzi poarta, cei doi priviră spre şeful de post care înota prin zăpadă, ferind poteca desfundată.

- Tovarăşe căpitan, raportă aproape în şoaptă şeful de post. Un cetăţean insistă să-i dau voie să intre în curte.

- Lasă-1 să intre, dispuse şeful Judiciarului, simţindu-şi dintr-o dată toţi nervii încordaţi.

Cel care intră avea o găleată în mînă; era Ştefan Radu, cocoşatul.

- Să iau apă, spuse şi privi iscoditor pîrtia desfundată de miliţieni.

- Ce faci cu apa?, întrebă şeful Judiciarului.

- o încălzesc să fac baie.

- Locuieşti departe?

- A şaptea casă de-aici.

Căpitanul privi cizmele cu care era încălţat Ştefan Radu. Îl ajută să scoată apă, îl însoţi spre casă, discutînd despre Onica. O vizitase? Nu, de mult nu fusese pe la ea, deşi se împăcaseră bine amîndoi. Căpitanul privi ogeacul de la casa lui Ştefan: nu ieşea fum.

- Ce zici că faci cu apa?

- O arunc în curte, să se topească zăpada.

- Aşa făceam şi eu cînd eram copil, şi se gîndi dacă nu cumva cocoşatul era nebun. Îi ceru să ridice puţin piciorul stîng, privi tocul; da, acesta era.

Îi confiscă cizmele, în prezenţa a doi martori, îl duse la postul de miliţie, îi spuse căpitanului Bălan să facă investigaţii amănunţite asupra comportării lui Ştefan Radu în ultimele zile. (Va urma)

TRAIAN TANDIN

Share |

Articol vizualizat de 1207 ori

24 Mar 2011