LEAC DE CRIZĂ (II)

„Odăi mobilate cu chirie!“

Cine n-avea odăi mobilate cu chirie? Familia toată se muta într-o şură, într-o magazie din curte, şi odăile le dădeau mobilate muscalilor. Vezi ce politicoasă şi ospitalieră populaţie! Două chichineţe cu cîte un pat, o masă, un scaun, un lighean şi o lampă - trei, patru, chiar cinci sute de lei pe lună. La drept, nu era mult, fiindcă nu se număra cu francul, ci cu carboava, ori mai bine cu polul: 15, 20, 25 de poli. Şi Muscalul, galant, dădea fără vorbă. Mulţi plăteau astă seară pe o lună înainte şi a doua zi dimineaţă repede-şi făceau geamantanul şi plecau... Unde? Unde poruncea împărăţia. Cum pleca chiriaşul, repede la loc biletul: „Două odăi spaţioase mobilate cu luna!“. Şi iar: 15, 25 de poli. Pînă seara chichineţele erau închiriate din nou. În cîrciume, în birturi de orice mînă, în toate localurile publice, un minut nu se oprea deverul. Într-un birt francez de cea mai înaltă clasă, am văzut cu ochii mei următoarele. Au intrat şi s-au aşezat la masă un general cu familia. Erau tatăl, mama, o fată tînără cu guvernanta şi doi băieţandri. După toate aparenţele, era o familie foarte distinsă şi foarte bogată. Au dejunat după maniera franceză, cu ouă, un fel de bucate, friptură, prăjituri, fructe şi brînză; au băut bordeaux şi şampanie (cunoşteam etichetele), apoi cafea, coniac şi lichior (asemenea). Socoteala: quat’ cents cinquante francs!, adică, pe româneşte: patru sute cincizeci de franci! A plătit generalul fără să mişte măcar din sprînceană, cum am plăti eu sau dumneata 2 lei şi 50 la Ienache. Într-o seară, la Raşca-n salon, era multă lume. La o masă erau mai mulţi ofiţeri ruşi, cam trecuţi. Provocaţi într-adevăr, sau numai porniţi de ţîfnă, au început să înjure franţuzeşte pe nişte muşterii români de la o altă masă; românii au ripostat, şi de aici, după cîteva replici violente, s-a încins o bătaie în regulă. Muscalii erau în minoritate; ba încă unii de la alte mese, înţelegînd că n-au dreptate camarazii lor, au intervenit în favoarea românilor. Totuşi bătaia ar fi continuat şi, desigur, ar fi luat proporţii primejdioase, dacă un muscal, care intra pe uşă, n-ar fi strigat în gura mare un nume muscălesc foarte greu de ţinut minte. Muscalii bătăuşi s-au oprit ca prin farmec, înlemniţi. Asta a impus şi românilor. Toţi luptătorii au stat pe loc, în picioare. Atunci a intrat, urmat de aghiotanţi, un general - era comandantul pieţii.  S-a aşezat şi el la o masă, făcînd semn ofiţerilor să stea fiecare la locurile lor. Atunci ofiţerii muscali şi românii bătăuşi au fraternizat şi s-a băut şampanie pînă la ziuă de peste 2.000 de franci. Cine a plătit-o, nu trebuie să vă mai spun. Bucureştii erau acum în culmea prosperităţii. M-am dus la nenea Matache. L-am găsit foarte vesel.

- Ai avut dreptate, neică Matache...

- Aşa-i că s-a spart buba, drăguţă? Îi ştiam eu leacul ei. Zic:

- Da, neică Matache, dar eu nu-i credeam pe muscali aşa galanţi...

- E împărăţie mare, drăguţă; nu-ţi spuneam eu?

În acel moment, iată că se opresc din goană trei cazaci călări, un ofiţer şi doi soldaţi. Nenea Matache şi-a compus numaidecît surîsul oficial, plin de graţie. Ofiţerul a descălecat, a dat calul unui soldat şi a suit treptele în prăvălie. Era un băiat foarte frumos şi foarte distins; o figură blîndă şi veselă; se vedea că venise în fugă de departe şi-i era de grabă să meargă şi mai departe. Iată ce a tîrguit. A băut un coniac şi a gustat un sandwich cu icre. A dat o jumătate 30 de oca de rachiu la oamenii lui, cîte o jimblă şi o bucată de brînză de burduf, cam tot de o jumătate de oca. Atît. A scos punga şi a trîntit un pol de aur pe tejghea. Nenea Matache a luat polul şi i-a dat cazacului restul o jumătate de rublă. Cazacul a salutat, s-a suit pe cal şi a pornit în trap mare către miazăzi. Nenea Matache a văzut ce ochi mari făceam şi, om deştept, a înţeles că mi se păruse socoteala prea-prea.

- Vezi d-ta, drăguţă, zice, ce e şi cu războiul ăsta! Văzuşi bietul băiat! Om tînăr şi de familie! Cum îl trimite împăratul să-1 prăpădească păgînii, pentru ca să ne apere pe noi, creştinii! E lucru mare, drăguţă!

- Dar încă, zic eu, pînă la păgîni... Nenea Matache a zîmbit cu mult înţeles:

- Lasă, zice, drăguţă; sînt fraţii noştri. Cu atîta s-aleg şi ei, cu ce cheltuiesc pe la noi; căci cine ştie cîţi se mai întorc înapoi!

O lacrimă de compătimire pentru soldaţii împărăteşti şi de recunoştinţă pentru ţarul liberator încolţi în ochiul lui nenea Matache. În vremea aceasta, începu să treacă între gărzi călări şi pihotă sute de căruţe încărcate cu nişte lădiţe, foarte grele desigur, deoarece în fiecare căruţă erau numai cîte două. Erau bani - carboave şi poli imperiali! Nu ne venea să ne credem ochilor.

- Uite, drăguţă, uite! Bre! ce va să zică puterea împărătească, drăguţă!

L-am întîlnit zilele astea pe negustorul meu, foarte opărit.

- Ei, neică Matache, ce zici de criza asta?

- E lucru mare, drăguţă! Aşa ceva nu s a pomenit de dinaintea războiului.

- Îţi mai aduci aminte ?

- Frumoase vremuri!... Nu mai apucăm noi aşa vremuri frumoase, drăguţă!

- Şi nu se vede, zic eu, nici o scăpare, nici un leac... Doar poate recolta.

- Ce recoltă, drăguţă?, răspunde oftînd negustorul... Îi ştiu eu leacul crizei; dar acum nu prea sînt semne... Văd că fratele nostru nu mai vrea să dea pe la noi; se duce la Ţarigrad prin altă parte... O fi supărat pe noi. (Sfîrşit)

I. L. CARAGIALE

Share |

Articol vizualizat de 1111 ori

30 Iun 2011