La Capşa, unde vin toţi seniorii... (I)

Ca poet Nicolae Crevedia a scris cîteva volume notabile între cele două războaie mondiale, caracterizate în primul rînd printr-o asprime lingvistică: Bulgări şi stele (1933), Maria (1938), Dă-mi înapoi grădinile (1939), Versuri (1968). Ca temă principală a poeziei se evidenţiază un neoanacreontism jovial şi discret, avînd lovitura de graţie în versul final. Un exemplu uşor de dat este tipic întregii opere: „Inimă curată ca orezul,/ Inimă din clasele primare,/ Te-ai grijit în Săptămîna Mare,/ Ieşi dintre copii şi spune Crezul!“. Sau: „Ce-nalţi, plopii tăi, plopii serii,/ Tu eşti fata de-i plac ofiţerii/ Ai rămas cu inima ta ca tortelul/ Eu cu inelul lui Saturn“. Ca prozator e un căutător al pitorescului periferiei bucureştene. A fost acuzat că a scris (în întregime sau numai parţial) un roman al vieţii de mahala, care a devenit capodopera romanescă a fiului său din flori, prozatorul Eugen Barbu. E vorba de romanul „Groapa“. S-a făcut mare caz de acest roman „însuşit” de Eugen Barbu, şi mai sînt mulţi literatori care cred că textul iniţial al romanului „Groapa“ este, cel puţin ca atmosferă şi ca tonalitate, al lui Crevedia. Dar Crevedia va rămîne în literatura de cafenea printr-o epigramă, operă minoră (în sensul banal al cuvîntului), dar de o circulaţie literară deosebită, care se justifică şi prin faptul că acest catren a ajuns să fie o definiţie a cafenelei literare româneşti celei mai vestite, celei mai clasice şi celei mai cunoscute şi pe plan internaţional, Cafeneaua Capşa: „La Capşa, unde vin toţi seniorii,/ Local cu două mari despărţituri,/ Într-una se mănîncă prăjituri,/ Într-alta se mănîncă scriitorii“. Capşa, cafenea, cofetărie şi restaurant bucureştean, a intrat în istoria europeană a localurilor de petrecere încă din secolul trecut, devenind cunoscută ca furnizor al celor mai rafinate case din bătrînul continent. Faima acestei case era atît de mare, încît toţi călătorii care au trecut prin „Micul Paris“, cum erau numiţi Bucureştii în epoca interbelică, au relatat în jurnalele lor sau în scrisori acest lucru. Un ambasador al Franţei la Bucureşti, care era şi un mare scriitor, devenit membru al Academiei Franceze, Paul Morand, vorbeşte în cartea sa dedicată, în 1934, Bucureştilor de atunci (carte ajunsă azi la a patra ediţie, în Franţa), tradusă şi în româneşte, despre prestigiul acestei firme unice în Europa: „La Bucureşti. Capşa este inima oraşului deopotrivă din punct de vedere topografic şi moral. În Capşa se cuprind 4 lucruri deodată: un hotel, o cofetărie, un restaurant şi o cafenea. Imaginaţi-vă, reunite într-o casă cu o aparenţă modestă şi desuetă, 4 vechi glorii europene: Restaurantul Foyot, Cofetăria Rumpelmayer, Cafeneaua Florian din Veneţia şi Hotelul Sacher din Viena“. E bine să facem şi un scurt istoric al Casei Capşa. Ne vom servi de un interviu luat de Ana Radu unuia din cei din urmă moştenitori ai casei, şi anume descendentul în linie directă al primului patron: Vasile Capşa. Aflăm astfel că fondatorii celebrei case, la început numai cofetărie, au fost fraţii Vasile şi Anton Capşa. Ei deschid cofetăria, devenită foarte curînd cea mai bună din Bucureşti, în anul 1852. Anton Capşa era boier cu diplomă domnească, avînd gradul de pitar. Ei erau fiii lui Constantin şi Ana Capşa, care au avut 12 copii. (Va urma)

EMIL MANU

Share |

Articol vizualizat de 911 ori

25 Iul 2011