Handicapatul Nr. 1 al Planetei: George W. Bush (III)

* „Ascultaţi-mă, eu înţeleg apa. Am crescut în Midland, Texas. Vedeţi? Ţineţi minte cîtă apă nu aveam acolo?”

* „Cred c-o să am nevoie de toaletă. Se poate aranja?” (Scriindu-i în grabă un bilet secretarului de Stat Condoleezza Rice, în timpul unei întruniri a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite)

* „Cititul stă la baza tuturor formelor de învăţare.”

* „Votaţi legea asta. După aceea putem s-o şi dezbatem.

* ”Dac-am trăi într-o dictatură ar fi mult mai uşor, cu condiţia să fiu eu dictatorul.”

* „E foarte important ca oamenii să înţeleagă că, dacă avem mai mult negoţ, avem mai mult comerţ.”

* „Sper să plecaţi de-aici, să ieşiţi şi să întrebaţi: «Ce-a spus?».”

* „Sistemul de învăţămînt public din America este una dintre cele mai importante baze ale democraţiei noastre. La urma urmei, toţi copiii din întreaga Americă învaţă să fie cetăţeni responsabili şi deprind calităţile necesare pentru a profita de societatea noastră formidabil de oportunistă.”

* „Dacă-l înveţi pe copil să citească, el sau ea o să poată trece testul de analfabetizare.”

* „Am discutat cu Vicente Foz, noul preşedinte al Mexicului... Îl cunosc... ca să trimită petrol şi gaze în Statele Unite... în aşa fel încît să nu mai depindem de resursele altora...” (Va urma)

Aşa vă place Istoria?

Napoleon şi Goethe (II)

Goethe însuşi îl numeşte pe Napoleon o fire dublă: „Visător, himeric, pe de o parte; lucid şi realist, pe de alta”. Chiar notele acestea vădesc înrudirea celor două suflete: într-adevăr, ce ar fi putut tulbura existenţa lui Goethe, ce ar fi putut răpi împlinirea lui armonioasă, dacă nu jocul pulsiunilor congenitale, traduse în încercările mereu înnoite, de a dobîndi realismul vieţii active, pe care îl opunea cu violenţă imaginaţiei? Napoleon, căruia soarta i-a oferit domeniul acţiunii, se prăbuşeşte în clipa în care se încrede în vis; Goethe, căruia geniul îi hărăzeşte să-şi sculpteze visele, învinge numai cînd renunţă la nebunia acţiunii. În locul unde se întretaie aceste două linii - Goethe pe înălţimile cucerite, şi Napoleon în pragul tragicei sale rătăciri - aceşti doi oameni se întîlnesc şi se privesc, istoric, ochi în ochi. (...) Cînd, spre sfîrşitul lui septembrie 1808, Napoleon soseşte la Erfurt, înaintea campaniei din Spania - e de aproape 4 ani împărat şi n-a divorţat încă - se află la zenitul carierei sale politice; 4 regi şi 30 de principi s-au adunat să-l omagieze pe acest parvenit... Goethe - după ce a şovăit îndelung - soseşte la Erfurt într-o înghesuială şi un zgomot cum nu s-au mai pomenit; diplomaţi, militari, sînt toate naţiunile reprezentate. A doua seară, la ceai, face cunoştinţă cu ministrul Maret; acesta, chiar a doua zi, îi anunţă lui Napoleon prezenţa poetului. Goethe este chemat imediat în audienţă. „Sînt chemat la cabinetul împăratului.” În aceeaşi clipă, Daru cere să fie anunţat şi este introdus de îndată. Şovăi: „Sînt chemat din nou. Intru. Împăratul ia dejunul la o masă mare, rotundă. În dreapta îl are pe Talleyrand, în stìnga, îndeajuns de aproape, Daru... Împăratul îmi face semn să mă apropii. Mă opresc înaintea lui, la o depărtare cuviincioasă. După ce mă priveşte cu luare-aminte, spune: «- Iată un om!». Fac o plecăciune. «- Care e vîrsta dumitale?» «- Şaizeci de ani». «- Vă ţineţi foarte bine. Ştiu că sînteţi autorul dramatic cel mai de faimă al Germaniei»”. Goethe nu ia în seamă complimentul, îi pomeneşte pe Lessino şi pe Schiller. Napoleon n-a citit din Schiller decît Războiul de 30 de ani, care nu l-a mulţumit. Goethe îi ia apărarea lui Schiller. Napoleon îi taie vorba, întreabă dacă „Academia” se reuneşte la Weimar. Goethe vorbeşte despre Wieland, îl descrie ca pe cel mai ilustru dintre membrii săi. Napoleon roagă să fie poftit. Atunci, Daru ia cuvîntul, lăudînd meritele lui Goethe; repetă cele auzite la Berlin, aminteşte traducerile lui din operele literare franceze, mai cu seamă Mahomet-ul lui Voltaire. „- Am să întreb îndată - spune împăratul - dacă piesa poate fi jucată aici. Trebuie s-o auziţi în limba franceză; dar bună nu e”. Argumentează îndelung despre faptul că nu se cuvine ca un cuceritor să fie zugrăvit într-o lumină atît de puţin vie. Pomeneşte apoi de Werther, pe care l-a citit de 7 ori, pe care l-a purtat cu el şi în Egipt. Face cîteva observaţii, pe care Goethe le va socoti, mai tîrziu, judicioase, şi spune: „- Nu-mi place cum sfîrşeşte romanul!”. „- Nu credeam ca Majestăţii-Voastre să-i placă romanele care să aibă un sfîrşit”... Împăratul critică felul cum autorul a mînuit ambiţia lui Werther la încheierea cărţii: „- Nu e firesc; cititorul nu simte îndeajuns puterea supranaturală pe care iubirea o are asupra lui Werther. De ce aţi scris-o în felul acesta?”. (Va urma)

Fragment din romanul

„Goethe, povestea unui om“, de EMIL LUDWIG

Share |

Articol vizualizat de 645 ori

02 Aug 2011