Greşeala cea fatală a fie iertatului (II)

Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos. Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989. Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte. Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite Poporul Român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii Neamului Românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei cînd, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ’70! Acum, cînd, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma. Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate. Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rîndurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti. Au azmuţit asupra noastră o mînă de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că aceştia sînt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor. Din nefericire, savanţii care au gîndit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decît în termenii constituţiilor din Secolul al XIX-lea, făcînd din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mîine, cu care se confruntă ţara. Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei Constituţii.

Conchid: merită sprijinite numai acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii. Există aceste forţe?

Nota bene: Textul de mai sus a fost scris în cursul Săptămînii Patimilor şi va ajunge la cititori în zilele Săptămînii Luminate. Creştineşte a fost scris, creştineşte să fie citit, iertînd greşiţilor noştri aşa cum iertare aşteptăm şi pentru greşelile noastre. Învierea Domnului nostru Isus este şi învierea adevărului, chiar dacă în Sfînta şi Minunata Poveste a Celui Ce a înviat din morţi lipseşte un singur răspuns. Răspunsul la întrebarea: Ce este adevărul? Dar stă în puterea noastră să-l căutăm sine ira et studio, adică senini şi iubitori de aproapele nostru. La Mulţi Ani!

*

- Din cîte înţeleg, acest articol a fost publicat în primăvara lui 1992, de Paşte, în revista „Totuşi iubirea”. A avut vreun ecou?

- Adrian Păunescu şi-a dat seama de importanţa lui şi l-a băgat pe prima pagină, dacă mai ţin eu minte. Ştiu că mulţi cititori l-au decupat şi l-au păstrat ca pe un text deosebit.

- Este, într-adevăr, un text deosebit.

- Ideile din acest articol le-am reluat de la tribuna Parlamentului. Fără nici un ecou în mass-media românească.

- După 6 ani şi jumătate, aţi aflat dacă există în România „acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii”?

- Am aflat. Nu există!

- Şi atunci de ce mai activaţi într-un partid?

- Activez într-un partid care încearcă să fie o asemenea forţă. Încearcă cu sinceritate. Dar mai e pînă să reuşească.

- De ce anume aveţi nevoie?

- Avem nevoie de oameni ca dumneata, care să nu mai stea pe margine şi să comenteze steril greşelile celor din ring!

- Să ştiţi că nu stau tot timpul pe margine, în tribună. Cel puţin în ultima vreme, am coborît şi eu în ring!

- Adică?

- Bunăoară, după discuţiile purtate cu dumneavoastră, am încercat să mă interesez şi eu despre unele aspecte discutate împreună…

- Adică să verifici afirmaţiile mele?

- Vă supără?

- Nu. Deloc. Aşa se procedează. Măcar că răspunderea pentru cele afirmate de mine îmi revine în totalitate! Şi ce ai aflat?

- Am discutat cu o persoană foarte apropiată de dl. Virgil Măgureanu despre acea bancă, acel fond monetar internaţional pe care Ceauşescu a încercat şi urma să-l constituie la începutul lui 1990, împreună cu Iranul şi Libia. Nu ştiu dacă de la Măgureanu avea informaţiile, dar persoana despre care vă vorbesc mi-a confirmat întocmai cele ştiute de mine de la dumneavoastră. Ba chiar a şi plusat!

- În ce fel?

- Se pare că deschiderea acelei bănci, cu un capital de 15 miliarde de dolari, era abia prima etapă. Cele 15 miliarde de dolari nici nu însemnau mare lucru pentru cît de sărace sînt ţările sărace. Fondurile cele mai importante urmau să intre de la arabi, firme, persoane fizice şi chiar state, de la arabii care şi-ar fi retras banii din băncile occidentale şi i-ar fi adus la Bucureşti. Foarte pe scurt spus, urma să se adune aici, la Bucureşti, sume din ce în ce mai mari, transformînd Bucureştii într-unul din marile centre financiare ale lumii. În plus, acest centru bancar urma să funcţioneze după alte principii, lăsînd principiul profitului pe un plan secundar!…

- Interesantă informaţie! Şi foarte plauzibilă… Veritabil finis coronat opus… Înseamnă că n-am bătut cîmpii. Este o informaţie care se adaugă perfect logic la cele ce ştiam no Cred că am greşit evitînd să mă mai văd cu dl. Măgureanu. Da, după ce am fost propus să candidez la Preşedinţia României din partea PDAR, am considerat că aşa ar fi cel mai bine, să nu mă văd cu dl. Măgureanu. Cred că am greşit. (Sfîrşit)

ION COJA

Share |

Articol vizualizat de 560 ori

19 Sep 2011