Greşeala cea fatală a fie iertatului (I)

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul avînd drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atîtea sacrificii le-a înfruntat în anii ’80, anii atît de cumpliţi pentru noi toţi, cînd Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna. Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm. Prin anii ’87-’88, tonul „Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde dl. Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobînzile. Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii şi stîrnea comentariile cele mai înveninate.

Ca om care am fost crescut în teama de a nu rămîne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetînd oareşicît, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din cîştigul astfel realizat - cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cît mai repede banii, ci ca să le rămîi la nesfîrşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobînzile. Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întîmpla cu finanţa mondială dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă altele. În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor, dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute? În ce altceva, decît în mari grămezi de hîrtie inutilă? Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţa mondială, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit. Primejdia constînd în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea „modelul românesc”. Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care „Europa liberă” a comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident, nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar cînd Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordînd împrumuturi cu o dobîndă mult mai mică decît cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, săracu’, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte. Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitînd de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-1 dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-1 şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa. Cu consecinţa, „firească”, a revenirii României, cuminţită, în rîndurile ţărilor îndatorate pînă în gît marii finanţe, dînd astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia, să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el s-o păţească! Tare aş fi curios să ştiu cît a costat această debarcare a lui Ceauşescu. KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţă mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ. La fel şi celelalte. Mai puţin Securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din… patriotism, convinsă că se pune în slujba Poporului Român.

De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-1 vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.

Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-1 credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut revoluţia, ezităm să-1 recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cît de neînsemnat. Eu, unul, i-aş recunoaşte, deci, lui Ceauşescu şi unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strînsă, în lumea de azi şi de mîine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat. M-am dumirit de aceasta deunăzi, cînd Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit aflînd că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare. Am scăpat de dracu’ şi am dat peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pămîntul sfînt al Patriei. Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest sfîrşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sînge! De generali şi colonei! Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pămîntul este bîntuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi!, Dezvoltare, şi alte „agenturi”. Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mînă, împrumuturi şi investitori. (La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decît un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobînzile?) Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia română încă de la primele rînduri, în curînd va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai o vorbă în vînt. Va fi cel mai trist neadevăr din cîte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!

Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a Poporului Român. Cum şi cînd se va achita de aceste datorii Statul Român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat? Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?

Sigur, vor sări cîţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are cîteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care sîntem şi noi, din nou, datori. Dar vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum sîntem, că acele bănci sînt bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale statului american - fiind foarte coincidente. Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix. Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez. (Va urma)

ION COJA

Share |

Articol vizualizat de 593 ori

17 Sep 2011