Fragmente din cartea „Hitler mi-a spus” Ora cafelei cu lapte şi prăjituri (I)

Este Hitler insensibil la necazurile altora? E crud, vindicativ? Astăzi, s-ar zice că răspunsul nu prezintă nici un dubiu. Dar, în urmă cu cîţiva ani, întrebarea mai putea fi pusă, cel puţin pentru cei care avuseseră prilejul să audă straniile declaraţii ale lui Hitler făcute în cerc restrîns şi să asiste la schimbările bruşte de dispoziţie ale acestuia. Orice conversaţie cu el, oricît de banală ar fi fost, părea să dovedească faptul că acest om era posedat înainte de toate de o ură fără margini. Ură faţă de ce, sau de cine? Nu se înţelegea prea clar. Avea crize de furie, explozii de ură legate de totul şi de nimic. Se părea că la el exista o nevoie de a urî. Apoi, într-o clipită, trecea de la o extremă la alta, de la o explozie de ură la un potop de entuziasm sentimental. În luna mai a anului 1935, la Danzig avuseseră loc noi alegeri. Rezultatul scrutinului fusese net superior pentru naţional-socialişti, mai mare chiar decît în restul Reichului, unde Hitler nu obţinuse decît 44% din voturi. „Splendid, Forster!”, îi telegrafiase Hitler Gauleiter-ului Danzigului, ca răspuns la cele 50% pe care acesta din urmă i le anunţase triumfător. Pentru a-şi manifesta satisfacţia, Hitler îi invitase pe camarazii politici din Danzig la o cafea cu prăjituri la Cancelarie. A fost gustarea tradiţională a familiilor germane. Hitler făcea pe amfitrionul. Era destins, aproape amabil. Cu cîteva ore în urmă, schiţase, în faţa lui Forster şi a mea, punctele principale ale politicii sale în Est: noul consemn era să se renunţe la manifestaţii şi să se pună capăt comediei cortegiilor populare. Naţional-socialismul, spusese Hitler, nu avea nevoie, ca partidele de la Weimar, să furnizeze în fiecare clipă dovada patriotismului său. Puteam să ne îndeplinim foarte bine misiunea fără manifestaţii şi gesturi spectaculoase. Erau de preferat disimularea şi viclenia. Ţelurile germane nu puteau fi atinse, evident, în cîteva zile şi nici măcar în cîteva săptămîni. Trebuia să evităm tot ce putea trezi suspiciunea străinătăţii. Nu existau decît două metode: cea a demonstraţiilor impunătoare, dar periculoase, sau cea a înaintării pas cu pas, răbdătoare. Cea de a doua se impunea pentru Danzig. El însuşi era hotărît să semneze orice tratat care, într-o măsură oarecare, ar fi putut uşura situaţia Germaniei. Era chiar hotărît să se înţeleagă cu Polonia. Iar rolul nostru, a insistat el, era să-i înlesnim sarcina. Chestiunea Danzigului nu trebuia rezolvată de noi, ci de el şi numai de el singur, în ziua cînd Germania avea să fi redevenit puternică şi temută. Cu cît izbuteam să ne urmăm lupta fără zarvă şi fără ostentaţie, cu atît interesul german avea să fie avantajat. Nu era treaba noastră să rezolvăm problema Danzigului sau a Coridorului, era un lucru ce incumba Reichului. Rolul nostru trebuia să se limiteze, în anii ce aveau să vină, la a deveni auxiliarii modeşti şi prudenţi ai politicii Berlinului, fiecare punîndu-se în slujba Danzigului după puterile sale, fără a aspira la marea politică. (Va urma)

HERMANN RAUSCHNING

(Fost şef nazist al Guvernului de la Danzig)

Share |

Articol vizualizat de 1564 ori

01 Iun 2011