FMI – ARMATA DE SUBJUGARE ŞI CUCERIRE A NAŢIUNILOR (II)

Stiglitz l-a ajutat pe jurnalist să traducă unul dintre documente, respectiv „Strategia de Asistenţă pentru o ţară”. Există o politică de asistenţă strategică pentru fiecare ţară săracă, realizată, spune Bancă Mondială, după o investigare atentă a ţării respective. Conform lui Stiglitz, însă, „investigaţia” staff-ului băncii se limitează la inspectarea hotelurilor de 5 stele ale ţării respective. Investigaţia se încheie atunci cînd staff-ul se întîlneşte cu o serie de „cerşetori”, cum ar fi un ministru de Finanţe prins la mijloc şi căruia i se înmînează un „acord de restructurare” predefinit, în schimbul semnăturii sale „voluntare”. Fiecare economie a unei naţiuni este analizată individual şi pe urmă, spune Stiglitz, Banca înmînează fiecărui ministru aceiaşi 4 paşi, sub formă de program.

Pasul 1 este „Privatizarea” care, conform lui Stiglitz, poate fi numită „MITArizare”. Decît să se opună vînzării industriilor de stat, liderii acceptă flagelarea electricităţii şi a companiilor de apă. De asemenea, trebuie menţionat că Stiglitz specifică faptul că, în ţările respective, Banca Mondială solicită reducerea la tăcere a vocilor critice la adresa sa. „Poţi spune că oficialii ţărilor stau cu ochii căscaţi la cei 10% comision care se varsă direct în conturile lor din Elveţia, bani pe care îi primesc pentru simplul fapt că rad cîteva miliarde din preţul de vînzare a bunurilor naţionale. Iar Guvernul SUA ştie aceste lucruri, cel puţin în cazul cel mai cunoscut de „MITArizare” al tuturor timpurilor - vînzarea Rusiei, din 1995: „Punctul de vedere al Trezoreriei SUA a fost «acest lucru este bun» atîta vreme cît îl dorim pe Elţîn reales. Nu ne interesează dacă alegerile sînt corupte. Noi vrem ca banii să meargă la Elţîn”, prin mita pentru campania sa electorală. Stiglitz nu este un conspirator nebun, care vorbeşte despre „Elicopterele Negre” din teoriile conspirative. Omul a fost şi a lucrat o vreme chiar în mijlocul jocului, ca membru al Cabinetului Bill Clinton şi ca preşedinte al Consiliului Consilierilor Economici. Cel mai mare rău, după Stiglitz, făcut Rusiei a fost cel de susţinere de către SUA a oligarhilor care au furat activele industriale ale ţării. Efectul a fost că prin schema corupţiei s-a redus la jumătate output-ul naţional, cauzîndu-se depresie şi foamete.

După „MITArizare”, pasul 2 al FMI/Banca Mondială într-un singur plan realizat pentru toţi, de salvare, este „Liberalizarea pieţei de capital”. În teorie, deregularizarea pieţei de capital permite capitalului investit să se mişte prin intrări şi ieşiri. Din nefericire, cum s-a întîmplat în Indonezia şi Brazilia, banii doar au ieşit şi tot au ieşit. Stiglitz numeşte acest fenomen ciclul „banilor fierbinţi”. Banii intră pentru speculaţii în moneda naţională şi în imobiliare, iar în momentul în care apare cea mai mică problemă… capitalul fuge. Rezerva unei naţiuni se poate scurge în cîteva zile, chiar şi cîteva ore… Şi cînd acest lucru se întîmplă, ţările doresc să îi facă pe speculatori să returneze capitalul naţional prin diverse acţiuni… FMI ce face? Cere naţiunilor să crească rata dobînzii la 30%, 50% şi 80%.

„Rezultatul a fost previzibil”, spune Stiglitz, pentru valul banilor fierbinţi din Asia şi America Latină. Creşterea ratelor a dus la dărîmarea valorii proprietăţilor în Asia şi America Latină, distrugînd producţia industrială şi secînd trezoreriile naţionale.

În acest moment, FMI trage naţiunile care abia mai gîfîie în Pasul al 3-lea: „Piaţa bazată pe preţuri”, un termen fantezist pentru creşterea preţurilor la alimente, apă şi gaz. Acest pas duce la pasul 3 ½, pe care Stiglitz îl numeşte „Dezordinea FMI”. Dezordinea FMI este extrem şi dureros de predictibilă. Cînd o naţiune este căzută, FMI se foloseşte de acest lucru şi suge ultimele picături de sînge din ea. „Au dat drumul la căldură pînă cînd întregul cazan a sărit în aer”, spune Stiglitz. Ca atunci cînd FMI a eliminat subvenţiile la mîncare şi încălzire pentru populaţia săracă din Indonezia, în 1998. În Indonezia au izbucnit o serie de răscoale. Există şi alte exemple – răscoalele din Bolivia pentru preţul apei, din aprilie 2000 şi februarie 2001, sau răscoalele din Ecuador pentru creşterea preţului la gazele naturale, impus de către Banca Mondială. Ai avea impresia că răscoalele sînt prevăzute şi ele în plan. Şi sînt! Stiglitz nu ştia acest lucru despre documentele primite de BBC şi de „The Observer” şi obţinute din interiorul Băncii Mondiale, pe care stătea ştampilat: „confidenţial”, „restricted”, „not to be disclosed”. Uitîndu-ne la documentele „Strategiei de Asistenţă” pentru Ecuador, Banca Mondială menţionează de cîteva ori – cu o precizie extrem de rece – că se aşteaptă la „nemulţumiri sociale” (termen birocratic pentru a descrie o naţiune în flăcări). Nu este suprinzător. Raportul secret menţionează că planul SUA de a face ca dolarul să devină monedă naţională în Ecuador a trimis 51% din populaţie sub limita sărăciei. Planul de „asistenţă” al Băncii Mondiale vine în întîmpinarea şi rezolvarea nemulţumirilor sociale şi suferinţelor cauzate prin intermediul „rezolvării politice” şi al preţurilor şi mai crescute. Răscoalele FMI (şi prin răscoale înţeleg demonstraţii paşnice, dispersate cu gloanţe, tancuri şi caz lacrimogen) au cauzat încă o panică. Aceasta a dus la o nouă fugă a capitalului şi la faliment guvernamental. Această incendiere economică are şi partea ei bună. Corporaţiile străine pot achiziţiona bunurile rămase, cum ar fi concesiuni de mine ori porturi la preţuri minime. Stiglitz specifică faptul că FMI şi Banca Mondială nu sînt jucători fără inimă ai economiilor de piaţă. FMI a stopat „subvenţionarea” achiziţiei de alimente în Indonezia „atunci cînd băncile aveau nevoie de o garanţie, o intervenţie (pe piaţă) binevenită”. FMI a şterpelit zeci de miliarde de dolari pentru a salva finanţatorii şi, în consecinţă, băncile americane şi europene de la care se împrumutaseră. Apare, aşadar, un model. Există o mulţime de perdanţi ai sistemului, însă doar un cîştigător: băncile vestice şi Trezoreria SUA, care, din acest clocot internaţional, realizează o grămadă de bani. Stiglitz povesteşte jurnalistului britanic de întîlnirea sa, nefericită, cu noul preşedinte, la acea vreme, al Etiopiei. Stiglitz lucra la Banca Mondială. Întîlnirea a avut loc la primele alegeri democratice ale naţiunii. Banca Mondială şi FMI au ordonat Etiopiei să transfere banii de ajutor în contul lor de rezervă al Trezoreriei SUA. Trezoreria plăteşte o dobîndă de 4%, în vreme ce naţiunea împrumutase dolari SUA la o rată de 12%, pentru a-şi hrăni populaţia. Noul preşedinte l-a implorat pe Stiglitz să-l lase să utilizeze banii pentru a reconstrui naţiunea. Dar, nu, prada a intrat direct în casa de bani a Trezoreriei SUA.

Se ajunge la Pasul 4. FMI şi Banca Mondială numesc „Comerţ liber” „strategia lor de reducere a sărăciei”. Acesta este un comerţ liber realizat după standardele Băncii Mondiale şi ale Organizaţie Mondial a Comerţului (WTO). Stiglitz, ca insider, compară comerţul liber aplicat de WTO cu Războaiele Opiului. „Şi în acele războaie era vorba despre deschiderea pieţelor”, spune Stiglitz. Ca şi în Secolul XIX, europenii şi americanii de azi sparg barierele pentru a vinde în Asia, America Latină şi Africa, în vreme ce îşi baricadează propriile pieţe împotriva agriculturilor din lumea a treia. În războaiele opiului, Vestul utiliza blocade militare pentru a forţa deschiderea pieţelor pentru comerţul neechilibrat practicat de el. Astăzi, Banca Mondială poate ordona o blocadă financiară care are aceleaşi consecinţe ca o blocadă militară (uneori, chiar la fel de mortală). Stiglitz este impresionat neplăcut în special de tratatul impus de WTO în ce priveşte drepturile de proprietate (acesta are acronimul TRIPS). Prin acesta, spune Stiglitz, noua ordine mondială „a condamnat oamenii la moarte”, prin impunerea de taxe şi impozite incredibil de mari ce trebuie plătite companiilor farmaceutice pentru medicamentele lor de brand. „Nu le pasă”, mai arată economistul, „dacă oamenii trăiesc sau mor”. Jurnalistul britanic spune să nu fiţi confuzi de amestecarea în aceeaşi discuţie a FMI, Băncii Mondiale şi a WTO. Sînt masca interschimbabilă a aceluiaşi sistem guvernamental, declară el. Sînt cunoscuţi sub denumirea de „declanşatori”. Obţinerea de la Banca Mondială a unui împrumut pentru o şcoală, de exemplu, „declanşează” automat acceptarea tuturor „condiţiilor” – o medie pe naţiune de 111 – impuse de Banca Mondială şi FMI. De fapt, spune Stiglitz, FMI solicită de cele mai multe ori condiţii mult mai austere decît regulile oficiale ale WTO. Cea mai mare grijă a lui Stiglitz este aceea că planurile Băncii Mondiale, realizate în mare secret şi conduse de o ideologie absolutistă, nu sînt niciodată făcute publice şi dezbătute. Programul de reducere a sărăciei „subminează democraţiile”… Productivitatea Africii, sub mîna protectoare a FMI, s-a dus pe apa sîmbetei… Jurnalistul întreabă: Este vreo naţiune care a evitat o asemenea soartă? Da, spune Stiglitz, Botswana. Ce au făcut? I-au spus FMI-ului să îşi facă bagajele. Jurnalistul spune că l-a întrebat pe Stiglitz cum ar ajuta el statele să se dezvolte. Stiglitz propunea reforme radicale ale pămîntului, un atac în inima marilor proprietari de terenuri şi asupra chiriilor cămătăreşti percepute în întreaga lume de către aceşti oligarhi (cca. 50% din culturile unui chiriaş al terenului). Stiglitz a vorbit public şi şi-a pus postul şi cariera în pericol, în momentul în care a realizat marele eşec al FMI şi al Băncii Mondiale de a pune în practică politicile economice. Şi după ce greşesc, spune economistul, continuă să solicite punerea în practică a aceloraşi politici. „Este un pic ca în Evul Mediu”, afirmă Stiglitz. „Cînd doctorilor le murea un pacient, spuneau: «Ei, i-am oprit sîngerarea mult prea devreme, mai avea un pic de sînge»”. (Sfîrşit)

TEODOR FILIP

Share |

Articol vizualizat de 1252 ori

11 Apr 2011