FMI – ARMATA DE SUBJUGARE ŞI CUCERIRE A NAŢIUNILOR (I)

Strategiile Fondului Monetar Internaţional au dus la eşecuri vizibile în multe ţări, iar statele care merg bine azi, care realizează creşteri economice, au refuzat acorduri cu FMI.

„Ce au în comun China şi Botswana? Ei bine, nici una nu are un program FMI, ambele s-au dezvoltat pe strategii proprii. Strategia FMI pune accentul pe privatizare, liberalizare şi macrostabilizare, ignorînd orice altceva. Pentru China, însă, prioritară a fost crearea a cîteva milioane de locuri de muncă în fiecare an. Guvernul a ţinut dobînzile foarte jos, pentru ca oamenii să pornească noi afaceri. În ţările în care există programe FMI, dobînzile sînt atît de ridicate, încît nici dacă ar exista acolo condiţiile din SUA, oamenii tot nu ar împrumuta bani să facă afaceri. Şi atunci, cum să se dezvolte aceste ţări?” Citatul aparţine lui Joseph Stiglitz, cîştigătorul Premiului Nobel pentru Ştiinţe Economice în 2001. Analiştii economici spun că, în 1997, criza financiară asiatică a fost provocată de o deschidere a pieţelor de capital, care a dus la un aflux rapid de fonduri străine. Această situaţie a fost susţinută cu vigoare de Departamentul Trezoreriei de Stat american, împotriva faptului că ţarile interesate dispuneau de dobînzi la împrumuturile interne crescute şi nu aveau nevoie neapărată de mărirea împrumuturilor lor externe. Economistul şef al Băncii Mondiale din acea perioadă şi laureat al Premiului Nobel, Joseph Stiglitz, a remarcat că artizanii acestei politici nu au dispus de nici un fel de studiu care să demonstreze că deschiderea pieţei de capital avea să ducă la creştere economică. În cazul Asiei, măsurile au dus la efect contrar. În perioada anilor 1996 şi 1997 s-a realizat o inversare a fluxului finanţelor de circa 11% din PIB-ul Coreei de Sud, Malaieziei, Filipinelor şi Tailandei. Părăsirea acestor ţări de către fondurile financiare a dus la prăbuşirea monedelor locale şi a declanşat o panică financiară, spune Mark Waisbrot codirector al „Center for Economic and Policy Research”, Washington, preluat de www.cepr.net. Washington-ul a intervenit prin mijloace diferite şi a reuşit să transforme criza într-un proces de declin economic regional grav. Mai întîi Trezoreria a convins Japonia să-şi abandoneze propunerea iniţială a realizării unui fond monetar asiatic, care ar fi furnizat zonei cel puţin 100 miliarde de dolari pentru a stabiliza monedele, înainte ca acestea să înceapă o cădere liberă. Apoi, FMI a impus o politică de austeritate fiscală şi monetară inutilă economiilor în criză. Aceasta s-a realizat prin dobînzi imense, de pînă la 80% în Indonezia. S-au mai realizat şi alte erori importante, care au dus la rezultatul acesta dezastruos. În 1998, economia indoneziană a avut o cădere de 13,7%, iar cea a Tailandei de 10 %. Criza asiatică s-a extins mai întîi în Rusia apoi în Brazilia. Aceasta a ilustrat un alt efect pervers al liberalizării temerare a investiţiilor din perioada aceea: o panică se poate propaga în toate ţările care au cea mai mică relaţie comercială comună.

Comportamentul solidar al investitorilor este suficient pentru declanşarea crizei. Încă o dată, intervenţia FMI a agravat situaţia. În Rusia şi Brazilia, organizaţia a insistat pentru menţinerea unor rate de schimb supraevaluate, susţinîndu-le cu ajutorul unor împrumuturi considerabile (42 miliarde de dolari pentru Brazilia) şi de dobînzi crescute (pînă la 170%) în Rusia. În ambele ţări, monedele s-au prăbuşit, producţiile s-au redus şi ţările respective sînt considerate drept datornice, fără nici un fel de cîştig din punct de vedere economic, ca urmare a tranzacţiilor efectuate. Singurul argument al FMI pentru menţinerea nivelelor de schimb supraevaluate era acela că o prabuşire a acestuia ar fi dus la hiperinflaţie. Dar nu a avut loc nici un fel de hiperinflaţie, iar cele două economii au reacţionat pozitiv la devalorizarea monetară, Rusia înregistrînd cea mai mare creştere din ultimii 20 de ani în 2000 (8,3%). Acest scenariu s-a repetat mai recent în Argentina, unde guvernul a evitat să regleze grelele datorii pe care le-a acumulat, menţinînd timp de 4 ani de recesiune aceeaşi rată de schimb, triplînd dobînzile şi împrumutînd de la FMI considerabila sumă de 40 miliarde de dolari în decembrie care a trecut. Pentru a înţelege absurditatea acestui gest, imaginaţi-vă că SUA ar împrumuta 70% din bugetul său federal pentru a evita ca dolarul, supraevaluat, să se prăbuşească, explică Mark Waisbrot. Economiile de tranziţie sînt un caz particular, dar ele ilustrează pagubele monumentale la care se ajunge atunci cînd sînt lăsate elitele americane să creeze o nouă societate. Astfel, în numai cîţiva ani, Rusia a pierdut pînă la jumătate din venitul său naţional, după ce a adoptat terapia de şoc recomandată de FMI în 1992. În ciuda faptului că FMI a încercat să dezmintă, Rusia a urmat cu adevărat acest program, incluzînd şi politica de liberalizare imediată a preţurilor (care a dus la o inflaţie de 520% în 3 luni) şi de privatizare rapidă a industriei. Guvernul a îndeplinit cea mai mare parte a obiectivelor fiscale şi monetare ale FMI, cel puţin pînă cînd economia s-a prăbuşit pînă la nivelul în care trocul a devenit moneda de schimb preferată a populaţiei. Rezultatul: o nouă ţară subdezvoltată, cu un venit pe cap de locuitor mai mic decît al Mexicului; în afară de perioadele de război şi dezastrele naturale, aceasta a fost cea mai gravă prăbuşire economică din toată istoria ţării.

CUM FMI – FONDUL

MONETAR INTERNAŢIONAL –

DISTRUGE NAŢIUNILE

Unul dintre marii jurnalişti de investigaţii din Marea Britanie publica, pe 19 martie 2002, un interviu cu laureatul Premiului Nobel pentru Economie, Joseph Stiglitz, fost economist şef al Băncii Mondiale. Tema interviului: cum globalizarea corporatistă s-a realizat greşit. „A condamnat oamenii la moarte”, spune Stiglitz. Strălucitul bătrîn agent vine din zona rece (zona diavolului), trece în tabăra noastră şi, în ore îndelungate, îşi goleşte memoria de ororile comise în numele unei ideologii politice de care, acum, îşi dă seama că este total greşită şi putredă. Joseph Stiglitz a fost economist şef al Băncii Mondiale. În mare parte, noua ordine economică mondială reprezintă teoria sa pusă în practică. Interviul este luat atît la Londra, cît şi la Washington, în aprilie 2001, în timpul reuniunii Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional. Stiglitz a fost ţinut dincolo de cordoanele de Poliţie, ca orice alt protestatar. Insider-ul este acum un outsider. În 1999, Banca Mondială îl concedia pe Stiglitz. Economistul nu a avut voie să iasă în linişte la pensie. Secretarul Trezoreriei SUA, Larry Summers, se pare, a cerut excomunicarea publică a acestuia. Stiglitz îşi exprimase deja dizidenţa faţă de acţiunile Băncii Mondiale. În Washington, Stiglitz a acordat interviuri în exclusivitate pentru „The Observer” şi „Newsnight” despre realitatea, adesea ascunsă, a muncii pentru Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi deţinătoarea a 51% din bănci, respectiv Trezoreria SUA. Din aceste trei mari instituţii, pe surse (nu prin Stiglitz), s-au obţinut documente „confidenţiale”, ce nu pot fi făcute publice decît cu acordul Băncii Mondiale. (Va urma)

TEODOR FILIP

Share |

Articol vizualizat de 1237 ori

09 Apr 2011