Filozoful francez Louis Althusser şi-a strangulat nevasta... (I)

Pînă la sfîrşitul anilor ’70, steaua lui Althusser tindea să apună. Lipsise de la evenimentele din mai 1968 şi nu manifestase prea mult interes faţă de evenimentele politice ale aceluiaşi an. Singurul său comentariu direct pe marginea „revoluţiei eşuate” din 1968 era tipic şi revelatoriu: „Cînd revolta este înăbuşită fără ca muncitorii să fie masacraţi nu e neapărat un lucru bun pentru clasa muncitoare, care nu are martiri de jelit sau de comemorat”. Pînă şi adepţii lui de odinioară au recunoscut faptul că nu avea nimic nou de oferit şi că poziţia lui rigidă în apărarea marxismului, a comunismului şi a „revoluţiei” îl făcea să pară irelevant într-un deceniu în care avuseseră loc publicarea în Franţa a „Arhipelagului Gulag“, tragedia din Cambodgia, eclipsa lui Mao, precum şi pierderea constantă a credinţei radicale în rîndul unei generaţii de intelectuali francezi. Dacă lucrurile ar fi rămas aici, Althusser s-ar fi putut bucura de o retragere liniştită şi ştearsă, o rămăşiţă curioasă a unei epoci bizare, dar uitate. Însă apoi, pe 16 noiembrie 1980, a ucis-o pe soţia sa, Hélene, în apartamentul lor de la École Normale. Sau, potrivit timidei supracoperte a traducerii memoriilor sale, publicate la Editura The New Press, „în timp ce masa gîtul soţiei sale, a descoperit că o strangulase”. (Ca să fim cinstiţi, aceasta a fost explicaţia dată de Althusser însuşi; dar este ciudat că găsim această afirmaţie reprodusă în carte, fără a-i fi atribuită lui Althusser.) Althusser a fost văzut de doctori, s-a stabilit că este incapabil din punct de vedere mintal pentru judecată şi a fost închis într-un spital de psihiatrie. Trei ani mai tîrziu, a fost externat şi şi-a petrecut ultimii ani într-un apartament mohorît din nordul Parisului, ieşind din cînd în cînd ca să-i sperie pe trecători, strigînd: „Je suis le grand Althusser!”. În aceşti ani, a scris două versiuni ale unei autobiografii. Acestea au fost găsite după moartea lui, în 1990, şi au fost publicate pentru prima oară în limba franceză, într-un singur volum, în 1992. Aceste „memorii” sînt ciudate. Althusser ar fi vrut să fie citite precum confesiunile lui Rousseau, însă acest lucru e dificil de realizat, iar comparaţia jignitoare şi jenantă pentru autorul acestora din urmă. Ele constituie o încercare din partea lui Althusser de a-şi înţelege nebunia, iar din acest punct de vedere sînt cu adevărat revelatorii; potrivit spuselor sale, au fost scrise „ca să mă eliberez de crimă şi, mai presus de toate, de efectele suspecte ale faptului că am fost declarat incapabil să mă apăr” (e ironic faptul că impactul lor postum asupra oricărui cititor imparţial ar fi cu siguranţă o confirmare a diagnosticului iniţial). Totuşi, ca gen, se apropie de realismul magic. Cartea, mai ales o scurtă versiune timpurie, intitulată în mod nepotrivit Faptele, este plină de iluzii şi de realizări închipuite, astfel încît uneori este greu să-1 descîlceşti pe Althusser cel fictiv de creatura pămîntească a cărei poveste tristă iese la lumină în aceste pagini. Această poveste este redată imediat. Althusser s-a născut în 1918, fiind cel mai mare fiu al unei familii franceze de mijloc din Algeria. Tatăl său era un bancher a cărui carieră 1-a purtat înapoi la Marsilia în adolescenţa lui Louis. La început, tînărul Althusser a avut parte de o carieră complet neinteresantă. Promiţător din punct de vedere academic, a fost trimis la liceul din Lyon ca să se pregătească pentru examenul de admitere la École Normale. A luat examenul, dar a fost nevoit să-şi amîne studiile superioare în 1939, cînd a fost recrutat în armată. Aidoma multor altor soldaţi francezi, a avut parte de un război inutil; compania sa a căzut în mîinile nemţilor în 1940 şi şi-a petrecut următorii 5 ani ca prizonier de război într-un lagăr. Singurul lucru interesant de aici este faptul că a descoperit, oarecum cu întîrziere, plăcerile masturbării (avea să facă dragoste pentru prima oară la 29 de ani). Admis într-un final la École Normale cînd a revenit în Franţa, Althusser s-a descurcat bine aici, situîndu-se pe locul doi la examenele naţionale de filozofie. După ce în adolescenţă şi în tinereţe fusese un catolic activ, a descoperit la École Normale politica stîngistă şi a aderat la Partidul Comunist în 1948, cam în aceeaşi perioadă în care alţi tineri intelectuali, scîrbiţi şi şocaţi de cultura stalinistă şi de tactica acestuia, începeau să-1 părăsească. La scurtă vreme după absolvire, Althusser a obţinut un post de profesor la École Normale şi s-a afundat în viaţa fără griji, paşnică, de filozof-profesor universitar. (Va urma)

TONY JUDT

Share |

Articol vizualizat de 625 ori

23 Aug 2011