Fenicienii descoperă lumea (XIII)

Călătoria lui Hanno

la capătul lumii

Fenicienii au avut metode speciale de conservare în puncte geografice speciale, mai ales în Atlantic, pentru a asigura aprovizionarea marinarilor, care aveau de parcurs distanţe mari. Arheologii au descoperit, chiar şi pe teritoriul Lisabonei, adevărate „fabrici de conserve”, unde se prepara peştele cu sare şi mirodenii şi se păstra în vase din piatră, denumite ulterior de romani „garam”. Şi acesta este unul din domeniile care au făcut posibilă victoria poporului de neguţători.

Interesele economice defineau mersul istoriei. Din cauză că arabii şi turcii controlau cu severitate căile comerciale spre Asia, portughezii au fost primii, în epoca modernă, care s-au avîntat să înconjoare Africa în drumul spre India. Au progresat încet pe coastele Continentului Negru, pînă cînd, spre finele Secolului al XV-lea, contele Vasco da Gama a ajuns în India. Ei au fondat oraşe-cetăţi noi. La Essaouira, din sudul Marocului, s-a păstrat pînă astăzi o asemenea aşezare fortificată. Arheologii au găsit aici urme ale unei localităţi străvechi. E deja după-amiază cînd primul vas se chinuie să înainteze în Portul Essaouira, a cărui intrare este apărată de golfuleţe. Urmează şi alte nave. Negustorii de peşte au aşteptat cu nerăbdare întoarcerea flotei, dar călătoria a fost posibilă numai după ce furtuna a scăzut în intensitate. Cînd vasele aruncă ancora, curioşii se înghesuie pe chei ca să arunce o privire, să vadă cît au putut pescui. Încărcătura este pusă în lăzi şi - deşi marea este agitată - ei aşteaptă cea mai avantajoasă ofertă. Majoritatea o reprezintă macroul şi sardelele, dar se mai găseşte şi cîte un ton prins în plasă. Acum nu este sezonul tonului, care primăvara se îndreaptă spre nordul continental. Este un peşte prins de flotilele multor state. Ca şi în alte părţi, şi cheiul din Essaouira se înroşeşte cînd se prinde mult ton. Spectacolul, care poate părea sinistru pentru oamenii din zilele noastre, se repetă astfel de mii de ani. Arheologii ne asigură că aici, la Essaouira, fenicienii au fost primii care au pescuit în stil mare şi apoi au conservat peştele.

Actualul port este opera unui inginer francez din epoca modernă, care a construit, din ordinul sultanului, un oraş concurent în imediata apropiere. Consolidările din port sînt mai vechi. În Secolul al XV-lea, portughezii au fost cei care le-au ridicat şi au dat numele locului - Mogador. Fortăreaţa este una din numeroasele cetăţi construite pe coasta africană pentru asigurarea rutelor maritime spre India. Oraşul s-a numit din nou Essaouira abia după ce Marocul şi-a redobîndit independenţa faţă de Franţa. Nu se ştie cum s-a numit pe vremea fenicienilor. Ei se aşezaseră pe una dintre insule, situată în faţa golfului larg. Faptul este confirmat de detalii arhitectonice şi inscripţii funerare: fenicienii au locuit în Mogador cu 2.000 de ani înaintea portughezilor. Ruinele din această localitate pot fi, oare, o dovadă suficient de sigură pentru incredibilele jurnale de călătorie din Antichitate? Un manuscris vechi, rezultatul recopierii de-a lungul secolelor a unui original cartaginez pierdut, cuprinde informaţii despre expediţia lui Hanno, care a avut loc, probabil, în prima jumătate a Secolului al V-lea î.Chr.: „A pornit cu 60 de corăbii cu cîte 50 de vîslaşi şi cu un mare număr de bărbaţi şi femei, în total 30.000 de oameni, avînd la ei provizii şi alte lucruri trebuincioase”.

Chiar de la prima frază, relatarea cronicii despre călătoria lui Hanno pare a fi o invenţie în stilul baronului von Münchhausen. Pentecontera, cum era denumit acest tip de corabie cu 50 de vîslaşi, era prea mică pentru ca echipajul să poată lua cu el provizii, chiar şi pentru cîteva zile. Deci nu era posibil să mai fi fost în plus 30.000 de pasageri în cele 60 de vase. Cifrele nu par să corespundă realităţii. Să fie întregul text neverosimil? Cunoscătorii în materie sînt siguri: recopierea determina comiterea unor greşeli, mai ales în ce priveşte cifrele, fără a avea alte repercusiuni asupra conţinutului relatării. Amiralul Hanno a depus o copie a relatării despre expediţia lui în templul zeului Baal din Cartagina, în semn de ofrandă. S-a păstrat într-o copie grecească, intitulată Poveşti minunate. Opera din Secolul al III-lea î.Chr. este atribuită lui Aristotel şi va fi citată, ulterior, de Plinius. În ciuda adjectivului „minunat” din titlu, relatarea despre călătoria lui Hanno este plină de senzaţional pentru vremea respectivă. Ea pare reală. După ce a trecut Gibraltaral, flota a navigat de-a lungul coastei marocane, spre sud-vest. Acolo se afla importanta localitate comercială Lixus, fondată cu secole înainte. Probabil şi Mogadorul fenician este mai vechi, fiind un punct terminus pentru caravanele venite din interiorul continentului. Ele aduceau aur şi, desigur, sclavi. Hanno a întemeiat şi el aşezări. La fenicieni era ceva obişnuit ca, în timpul unor călătorii mai îndelungate spre necunoscut, să lase colonişti pe uscat. Aceştia trebuiau să cultive pămîntul şi să asigure aprovizionarea la întoarcere.

Cronica poveseşte că la bord s-au îmbarcat nişte băştinaşi prietenoşi - probabil din Mauritania de astăzi -, care au servit ca traducători. Numele localităţilor indicate sînt greu de urmărit acum, deoarece nu este menţionată nici o zonă precisă. Actualul sistem de poziţionare cu ajutorul paralelelor şi a meridianelor a fost inventat de geografi abia cu 200 de ani mai tîrziu. Pe care din acele mici insule o fi întemeiat Hanno colonia Kerne? Să fie ea, oare, aceeaşi cu actualul Heme, situat puţin mai la nord de zodia Cancerului? „Mergînd mai departe, am dat de un alt fluviu lat şi adînc, plin de crocodili şi rinoceri”. Acesta nu poate fi decît Senegalul. Fenicienii au înconjurat după aceea un ţinut muntos, cu păduri foarte dese - probabil Cabo Verde (Capul Verde), cel mai vestic punct al Africii.

„Am auzit zgomotul tobelor şi al tam-tam-urilor localnicilor. Atunci ne-a cuprins teama şi traducătorii ne-au sfătuit să pără-sim regiunea. Am navigat repede de-a lungul coastei, unde uscatul era îmbibat de mirosul pădurilor arzînde şi unde limbile de foc se stingeau în mare. Din cauza căldurii nu ne-am apropiat de uscat”. Hanno descrie Africa aşa cum este ea şi acum, după 2.000 de ani: păduri tropicale, sunete de trîmbiţe, ameninţarea pădurilor care pot lua foc oricînd. Cercetătorul britanic Mungo Park descrie, în 1799, felul în care localnicii, după ce trecea anotimpul ploios în fiecare an, ardeau iarba uscată. Locul incendiului - la vărsarea Senegalului în Gambia: „La miezul nopţii, vedeam cîmpiile şi munţii brăzdaţi de limbi de foc; lumina se înălţa pînă la cer, de parcă stelele s-ar fi mişcat pe o cale alcătuită din flăcări”.

Fenicienii au vînat sălbăticiuni pe Insula Sherbro din faţa Muntelui Sierra Leone. Traducătorii le numeau „gorillae”. S-ar putea să fi fost cimpanzei sau paviani, dar în nici un caz maimuţele pe care le numin noi astăzi gorile. Sau poate că era fost vorba de băştinaşii pitici din Africa Ecuatorială, de pigmei, care au pe corp un păr roşiatic. Oricum, vînatul nu se lăsa prins şi se apăra cu pietre: „Am reuşit să prindem trei femele, care muşcau şi zgîriau şi nu vroiau să ne urmeze. Atunci le-am omorît, le-am scos blana şi am adus-o în Cartagina. Noi am plecat mai departe, pentru că ni s-au terminat proviziile”. Cercetătorii nu au ajuns la o concluzie privitoare la punctele sudice atinse de Hanno în călătoria sa. Pînă în Sierra Leone în Golful Guineea, sau pînă în Camerun? În acest caz, este posibil să fi văzut şi să fi descris o erupţie a Vulcanului Camerun, cel mai înalt munte din Africa de Vest, de peste 4.000 de metri? Sigur este că performanţele lui au fost depăşite abia peste 2.000 de ani, de portughezi. Coloniile înfiinţate de Hanno au existat timp de mai multe veacuri. La începutul Secolului al V-lea, Sfîntul Augustinus scria că în vestul Africii se vorbea limba feniciană. Şi asta, după 800 de ani! (Va urma)

HANS-CHRISTIAN HUF

Share |

Articol vizualizat de 801 ori

20 Iul 2011