Femei spion Gabriele Gast, cea care a dansat cu lupul (VII)

În februarie 1972 a devenit doctor în filologie. Tema disertaţiei se limitase între timp la rolul femeii în RDG, întrucît celălalt aspect fusese tratat deja de alţii. În plus, doctoranda adunase deja multe materiale, încît să poată prezenta într-un mod cuprinzător şi convingător situaţia femeilor din Est. Cu această ocazie, prietenii din Karl-Marx-Stadt i-au organizat o petrecere zgomotoasă.

Pentru un moment părea că această carieră a Gabrielei Gast stagnase brusc. Mutată deja în Bonn, primise refuzul Ministerului de Externe. Chiar şi încercările de a ajunge în radarul SFI, aşa-numita „muncă în cîmp de vizibilitate”, păreau a fi sortite eşecului. Atunci întîmplarea i-a venit în ajutor, sub forma unui fost coleg. Acesta lucra deja la Fundaţia „Konrad Adenauer” şi aflase că ea nu găsise nimic potrivit. Aşa că i-a propus să aplice la „Institutul de Siguranţă şi Probleme Internaţionale”, un fel de filială a Fundaţiei „Konrad Adenauer” şi Hanns Seidl. Acolo a reuşit. „Am obţinut un loc de muncă în München”, comunica Gisela administraţiei locale a MSS pe un bileţel cu cerneală invizibilă. S-a mutat în München şi s-a concentrat imediat asupra întrebărilor urgente ale siguranţei interne şi externe. Totul era captivant la începutul anilor ’70. Şi totuşi, nu se simţea ca acasă în această fabrică a ideilor. Făcea parte, mai mult decît oricînd, din rîndul idealiştilor care observau, cuprinşi de disperare, cît de mică le era libertatea de mişcare. „Dubla hotărîre asupra NATO”, spune ea astăzi după o scurtă reflecţie, „acesta a fost un motiv concret de a lucra pentru Est.” Şi apoi Reagan. Totul e lămurit prin această afirmaţie. „Cine i se opunea, executa o muncă pacificatoare”. Una dintre convingerile ei fundamentale sună aşa: cine cunoaşte la timp intenţiile şi scopurile adversarului, acela se poate proteja de surprize neplăcute şi le poate chiar contracara. Cunoaşterea la timp era promovată şi de Securitatea din ambele părţi. Spioana îşi putea justifica oricînd trădarea faţă de vreuna dintre ele, iar asta e important din punct de vedere psihologic. La cîteva luni după aceea, Institutul de Cercetare din München a concediat întregul personal şi a oprit toate activităţile. Îi lipseau mijloacele necesare. Peste noapte a reapărut nesiguranţa. Atunci s-a întîmplat ceva ce ar fi putut fi descris drept minune, dacă Gast ar crede în aşa ceva. Un bărbat necunoscut a vorbit amabil la telefon: „Numele meu este Grafrath. Am auzit că vreţi să vă reorientaţi profesional. Vă pot face o ofertă interesantă. Am încercat şi anul trecut să dau de dumneavoastră, dar vă mutaseţi deja din Bonn. Aţi găsit cumva un nou loc de muncă?”. În ziua următoare, omul se înfăţişă personal şi-şi arătă legitimaţia, pe care stătea scris SFI. Gast se străduia să nu pară nervoasă. Grafrath îi spuse că instituţia sa caută o echipă de specialişti pentru evaluarea RDG. Se ştie că ea s-a ocupat cu aşa ceva. Ar fi bună şi pentru funcţia de şef de legătură cu sursele RDG. Reţinută, ea îşi arătă interesul pentru ofertă şi luă documentele de aplicare cu indiferenţă. În ea însă triumfa femeia din partea cealaltă. Era copleşită de tot felul de sentimente. După ce a trimis chestionarele înapoi, 1-a întîlnit pe Karl-Heinz pentru prima dată în străinătate, la Rimini. Au discutat procedura care trebuia urmată. Spre marea ei dezamăgire, acesta a anunţat-o că organizaţia lui va suspenda orice contact pentru mai mult timp. Pericolul ca legătura lor să fie descoperită de SFI ar fi fost prea mare. Patru săptămîni mai tîrziu a fost invitată la interviul de angajare, un joc mai lung cu întrebări şi răspunsuri, cu reprezentanţi ai evaluării SFI şi ai Securităţii Interne. După alte 4 săptămîni a urmat aşa-numitul demers de selecţie. Aplicanţii au fost duşi cu un microbuz în suburbia Pullach din München, pentru a fi verificaţi iar, la sînge. Acolo au fost nevoiţi să se prezinte din nou. Teste de cunoştinţe şi limbă, precum şi scurte eseuri spontane au completat procedura.

Mai dura 3 săptămîni pînă aflai rezultatul. Gast era fericită, nu în cele din urmă pentru că începuse deja să trăiască din economii. Agentul radiotelegrafist din Karl-Marx a felicitat-o pe atît de sincer pe cît îi permitea un cod sec de cifre şi a suspendat contactul pînă la noi dispoziţii. În prima zi la SFI, Gast a mai primit un alias: dr. Gabriele Leinfelder. Titlurile academice existente erau integrate cu mare acribie între numele false, de obicei, şi prenumele adevărate. Totul părea a fi regizat de DRASM. Gast a fost repartizată Departamentului de evaluare, iar de acolo Secţiei sovietice. Ca primă măsură practică trebuia să înveţe rusa. Patru ore înaintea prînzului la centrală şi după-amiaza acasă, în acelaşi timp, trebuia să asimileze modalităţile birocratice ale SFI -prelucrarea de informaţii din partea surselor, colaborarea internă, căi oficiale în toate direcţiile, oricînd era cerut un anumit formular. Citea cu grămada literatură despre comunism. Iniţial, primea informaţii care erau clasificate drept „chestiuni secrete”, ascunse de guvern. Nu a durat, însă, prea mult timp şi şi-a dat seama că nici la SFI nu era mai bine.

„Adusă la realitate, a trebuit să constat că informaţiile erau foarte departe de a scoate la lumină secrete ale politicii sovietice. Nu aduceau nici o noutate şi redau, în principiu, doar deja cunoscutele argumente sovietice şi regulamente de limbă, aşa cum erau răspîndite de aparatul moscovit şi cum puteau fi citite în ziare.” Totuşi, şi acolo excepţiile au confirmat regula. Şi tocmai aici e vorba de activitatea pentru DPASM. (Va urma)

WILHELM DIETL

Share |

Articol vizualizat de 1275 ori

09 Mai 2011