EXTRATEREŞTRII ŞI URMAŞII LOR AU ALTĂ GRUPĂ DE SÎNGE (I) „NOI NU SÎNTEM OAMENI!”

Rămăşiţe ale vechilor civilizaţii mai există pe Terra. Pe platoul muntos dintre cele două lanţuri ale Anzilor, în insulele artificiale ale Lacului Titicaca, trăieşte în zilele noastre poporul uro. În cartea „Pietrele din Ica”, Cornelia Petraru şi Bernard Roidinger îl citează pe etnologul Jean Vellard, care a trăit o perioadă îndelungată printre aceştia indieni şi care se autocaracterizează: „Noi, ceilalţi, noi locuitori ai locului, noi care ne numim cot-sun, noi nu sîntem oameni. Ne aflăm aici dinaintea incaşilor, ba chiar dinainte ca tatăl cerului, Ttiu, să fi creat oamenii, pe ayomara, pe cheeina, pe alţii. Am fost aici chiar înainte ca soarele să înceapă să lumineze pămîntul, cînd era luminat doar de lună şi stele. Pe vremea aceea Titicaca era cu mult mai mare decât azi… Noi nu sîntem oameni. Sîngele nostru este negru, de aceea noi nu îngheţăm de frig. Nu simţim frigul nopţilor deloc. Noi nu vorbim o limbă omenească, iar oamenii nu ne înţeleg. Capetele noastre sînt altfel decît cele ale altor indieni. Sîntem foarte bătrîni, sîntem cei mai vechi. Noi sîntem locuitorii locului, numit cot-sun. Noi nu sîntem oameni!”… Cu circa 3.000 de ani înainte de apariţia civilizaţiei incaşe, zona Lacului Titicaca a fost colonizată de către triburile aymara. Ei au purtat lupte crîncene cu populaţia uro, una dintre cele mai misterioase populaţii de pe Terra, numiţi şi „neoamenii”, care au fost învinşi. Ei s-au stabilit pe insulele plutitoare de pe lacul aflat la cea mai mare altitudine din lume – 3.800 de metri deasupra nivelului mării. Insulele sînt în număr de circa 40, toate realizate din trestie şi rădăcini de tartora, o plantă care creşte pe marginea lacului. Populaţia uro se bazează exclusiv pe pescuit, vînătoarea păsărilor şi schimburile comerciale cu populaţia Aymaro. Lacul Titicaca atrage anual sute de mii de turişti, care vor să admire o adevărată minune a naturii: insulele plutitoare. Populaţia uro a fost studiată şi de arheologul Miroslav Stungl, care i-a descris astfel: „Aceşti oameni, care pun atîta accent pe faptul că în realitate nu sînt oameni, aceşti cot-sun pe care nici frigul nopţii andine şi nici furtunile de pe lac nu-i ating, deosebesc două epoci în istoria lor. Prima, cînd nu existau încă oameni pe pămînt şi soarele încă nu se afla pe cer, a fost perioada în care s-au construit pe altiplane vechile oraşe, dintre care cel mai minunat era Tiahuanaco. În cea de-a doua epocă istorică, atunci cînd populaţia cot-sun nu mai exista pe pămînt, iar în locul ei apăruseră adevăraţii oameni, populaţia uro a fost vitregită de soartă. Şi tot atunci viaţa din oraşul de piatră din Anzi s-a stins. Foarte interesant este faptul că populaţia uro consideră că de mult, într-un trecut foarte îndepărtat, au arătat altfel: aveau braţe şi picioare mai lungi şi un cap alungit spre spate. Sîngele lor era şi el altfel. Semănau fiinţelor fabuloase cu 4 degete care pot fi văzute gravate pe blocurile de piatră din Tiahuanaco. În decursul mileniilor, sîngele lor şi mai ales capul şi statura s-au modificat, ajungînd să semene cu omenirea noastră. În interiorul lor însă au rămas cot-sun, şi de aceea nu au uitat cum sînt de fapt neoamenii”. Este foarte interesant că populaţiile care au supravieţuit catastrofelor care au bîntuit Terra (se pare că exploziile nucleare şi potopul erau specialitatea zeilor în acest domeniu) au locuit pe platforme înalte: tibetanii, uro, dropa, ham, aymara etc. (Va urma)

TEODOR FILIP

Share |

Articol vizualizat de 1244 ori

28 Mar 2011