EXPERIENŢA UNUI OM TRĂZNIT PRIN TELEFON ŞI ÎNVIAT DIN MORŢI (XXXV)

Şi totuşi, atunci cînd am contemplat viziunea din fişet mă aflam pe străzile Moscovei, alături de un bărbat pe care nu îl cunoşteam la vremea respectivă, şi îi priveam pe moscoviţi stînd la cozi lungi pentru produse alimentare. În acea seară petrecută alături de Moody, am trăit sentimentul intuitiv acut că necunoscutul alături de care mă voi afla în acele momente va fi Moody. Peste ani, această scenă s-a adeverit. Am vizitat, într-adevăr, Moscova împreună cu Moody în anul 1992, la scurt timp după căderea comunismului, şi i-am văzut pe moscoviţi stînd la cozi uriaşe pentru a cumpăra produse alimentare. Moody şi-a dus aminte atunci de seara petrecută împreună cu 15 ani în urmă, iar faţa sa a reflectat din plin surpriza trăită.

-Asta este! mi-a spus el. Aceasta este viziunea pe care ai avut-o în fişet! 

Primele vizite la Moody se numără printre cele mai frumoase amintiri din viaţa mea. Serveam cina împreună, eu şi cu Sandy, Moody, soţia lui şi cei doi copii ai lor. Deşi primea frecvent telefoane de la oameni care doreau să îi povestească experienţele lor în apropierea morţii, Moody părea să aibă o simpatie specială pentru mine. Datorită domeniului în care s-a specializat, Moody devenise un fel de ultimă speranţă pentru foarte mulţi oameni. Reamintesc în această direcţie că aproape nimeni nu era dispus să vorbească despre aceste lucruri în acea epocă, iar cei care o făceau erau consideraţi nebuni de legat. De aceea, oamenii preferau să îl sune pe Moody, care era medic şi îi înţelegea. Auzindu-le vocea imploratoare la telefon, faţa lui Moody se crispa adeseori de durere. De multe ori, atunci cînd oamenii îi povesteau cum au murit, Moody îşi ducea mîna la gură şi exclama: „O, nu!”, ca şi cum ar fi fost şocat de cele auzite. Îi păsa sincer rău de aceşti oameni şi discuta cu ei la fel cum ar fi făcut cu un membru de familie. Nu de puţine ori se ridica de la cină pentru a răspunde la aceste apeluri telefonice şi nu le spunea niciodată celor care îl sunau că va reveni el cu un telefon. Desigur, eu nu auzeam decît scurtele lui comentarii, de genul: „Da, am auzit foarte mulţi oameni spunînd că şi-au întîlnit rudele decedate la ieşirea din tunel”, sau „Părăsirea corpului fizic este un fenomen obişnuit în timpul experienţelor de moarte clinică”. Auzindu-1 pe Moody cum discuta cu alţi oameni despre experienţele lor în apropierea morţii, mă simţeam întotdeauna mai bine. Eram convins că aceşti oameni erau la fel de copleşiţi de experienţa pe care au trăit-o cum mă simţeam eu. Avînd privilegiul de a-1 asculta pe Moody, mă simţeam din ce în ce mai relaxat. Pe măsură ce am început să îl cunosc mai bine, i-am povestit din ce în ce mai multe amănunte legate de profeţiile care mi-au fost transmise în fişetele cunoaşterii. În final, am ajuns să îi relatez aceste profeţii în mare detaliu, de la catastrofa de la Cernobîl şi pînă la războaie. Nu sînt convins că a crezut că vreuna din aceste profeţii se va adeveri, dar cel puţin le-a notat, confirmînd astfel existenţa lor atunci cînd acestea au început să se adeverească.

Cei la fel ca mine

După apariţia cărţii Viaţa după viaţă, la sfîrşitul anului 1975, viaţa lui Moody a devenit un haos. La acea vreme, el se afla în Charlottesville şi lucra pentru a-şi lua rezidenţiatul în psihiatrie. Peste noapte, a primit o avalanşă de solicitări din toate direcţiile. Mass-media dorea să îi ia interviuri. Diferite organizaţii şi universităţi îl invitau să ţină conferinţe. Dar mai presus de toate, cei care au trăit experienţe în apropierea morţii doreau să îi împărtăşească experienţa lor. Din păcate, necesitatea obţinerii rezidenţiatului 1-a împiedicat pe Moody să răspundă la foarte multe astfel de solicitări. Într-o zi, prima soţie a lui Moody, Louise, m-a sunat şi m-a întrebat dacă doream să îi dau o mînă de ajutor. Moody avea nevoie de cineva care să îl ajute să îşi organizeze conferinţele şi interviurile, întrucît nu avea răbdarea şi calităţile necesare pentru a face el însuşi acest lucru. Eram deja la sfîrşitul anului 1976, iar starea mea de sănătate se îmbunătăţise considerabil. Medicii nu îmi mai spuneau că voi muri în curînd, deşi rămăseseră la convingerea că inima mea era prea afectată pentru a putea supravieţui „pe termen lung”. Am renunţat la ochelarii speciali cu lentile foarte groase şi i-am înlocuit cu nişte ochelari de soare obişnuiţi, pe care nu îi purtam decît atunci cînd eram afară. Puteam să mă deplasez acum cu o singură cîrjă (în cea mai mare parte a timpului) şi vorbeam coerent, fără să încep imediat să mă refer la „oraşele de lumină” şi la viziunile mele legate de viitor. De bună seamă, nu am uitat nimic din toate acestea. Dimpotrivă, tot universul meu lăuntric era centrat pe experienţa pe care am trăit-o după ce am fost lovit de trăznet, dar mă controlam mult mai bine şi nu mai aduceam vorba despre această experienţă decît atunci cînd consideram că era momentul potrivit. Moody m-a ajutat mult în această direcţie. Odată, mi-a spus: „Nu te mai crede Isus Christos! Aşteaptă ca oamenii să te întrebe înainte să le predici care va fi viitorul lor!”. M-am dus aşadar la Charlottesville, pentru a-i da lui Moody o mînă de ajutor. Erau momente în care refuza să iasă din bibliotecă, iar acesta era unul dintre ele. Lucra încontinuu la noua sa carte, Reflecţii asupra vieţii de după viaţă, şi nu dorea să fie deranjat. (Va urma)

DANNION BRINKLEY şi PAUL PERRY

Share |

Articol vizualizat de 784 ori

16 Iul 2011