EXPERIENŢA UNUI OM TRĂZNIT PRIN TELEFON ŞI ÎNVIAT DIN MORŢI (XXXII)

- Pot să vin să îţi iau un interviu? m-a întrebat el.

- Desigur, i-am răspuns pe loc. Aşa voi avea şi eu cu cine să vorbesc fără să îl sperii.

Cei din sală au început să rîdă. Replica mea li se părea amuzantă tuturor, cu excepţia mea şi a doctorului Moody. Acesta din urmă părea să înţeleagă exact prin ce treceam. Dacă cineva mi-ar fi văzut ochii dincolo de ochelarii fumurii, ar fi constatat că aceştia s-au umplut de lacrimi. Ca să nu mă fac de rîs, am început să rîd şi eu. În scurt timp, rîdeam în hohote.

- Ce-i aşa de amuzant? m-a întrebat cineva care stătea lîngă mine.

- Dacă cineva mi-ar fi povestit înainte să fiu lovit de trăznet despre o experienţă în apropierea morţii, l-aş fi luat peste picior. Acum, mă aflu chiar eu în această situaţie.

Dr. Raymond Moody a fost descris de apropiaţii săi ca o combinaţie între Donald Răţoiul şi Sigmund Freud. Pe cît este de genial, pe atît este de amuzant. Este atît de deştept, încît a început să predea la Colegiul Medical din Georgia încă din vremea cînd eram student. Cînd Moody a venit acasă la mine, o săptămînă mai tîrziu, i-am recunoscut imediat intelectul şi umorul. Şi-a parcat bătrînul Pontiac albastru pe aleea din faţa casei mele. Maşina avea desene pe cele două portiere laterale, făcute cu carioca de fiul său, care era mic la vremea respectivă, şi semănau cu cele din peşterile preistorice. Conduce maşina lui Fred Flintstone, m-am gîndit în sinea mea, în timp ce trăgeam cu ochiul dincolo de perdea. Moody a urcat treptele şi a sunat la soneria de la intrare. Eram deja în picioare, dar tot mi-au trebuit cîteva minute ca să ajung la uşă. Moody a aşteptat cu răbdare să-i deschid uşa. Cînd mi-a văzut sufrageria, s-a îndrăgostit de ea la prima vedere. Aveam nu mai puţin de 7 balansoare, şi am descoperit că Moody stă întotdeauna aşezat într-un balansoar atunci cînd doreşte să se gîndească serios la ceva.

Ne-am aşezat faţă în faţă, fiecare pe un balansoar. În continuare, ne-am balansat şi am vorbit timp de 8 ore fără întrerupere, despre ceea ce mi s-a întîmplat şi despre experienţele de moarte clinică în general. Cartea „Viaţa după viaţă“ nu era încă publicată, dar Moody avea deja o serie de idei pentru o nouă carte. Înainte să îmi povestească însă despre cele două cărţi ale sale, a început prin a mă intervieva în detaliu în legătură cu experienţa mea. În acest fel, mi-a explicat el, nimeni nu m-ar fi putut acuza vreodată că am fost influenţat de descoperirile sale, pe care era pe punctul de a le publica. Interviul a fost direct, cu întrebări deschise şi cu răspunsuri pe măsură. Moody nu s-a arătat deloc emoţionat atunci cînd i-am povestit prin ce am trecut şi care au fost consecinţele aventurii mele. S-a limitat doar să continue să îmi pună întrebări, pînă cînd nu a mai fost nimic de zis. Scopul acestei metode de intervievare era să-1 împiedice pe subiect să îşi înflorească inutil povestea. Prin punerea unor întrebări concise şi directe, înainte de a-mi povesti el însuşi alte istorii legate de experienţele în apropierea morţii, Moody se asigura că nu aveam să fiu influenţat de celelalte relatări. Deşi această abordare ştiinţifică este, cu siguranţă, cea mai bună modalitate de a scoate la iveală adevărul, la vremea aceea m-a deconcertat. Eram obişnuit ca oamenii să caşte gura la mine atunci cînd le povesteam ce mi s-a întîmplat. Moody nu îşi schimba însă deloc expresia feţei, limitîndu-se să mă asculte concentrat. Nu a dat dovadă de nici cel mai mic semn de surpriză sau de alarmă atunci cînd i-am povestit de catedralele de lumină.

- Da, da, am auzit de aceste lucruri, mi-a spus el. Nici măcar povestea fişetelor cunoaşterii nu l-a făcut să îşi schimbe expresia feţei.

I-am povestit despre frumuseţea şi gloria lumii spirituale şi i-am explicat că lumina de acolo era echivalentă cu cunoaşterea. I-am relatat despre convingerea acelor Fiinţe de Lumină atît de celeste că „oamenii sînt fiinţe spirituale puternice”, care dau dovadă de un mare curaj venind pe Pămînt. Îmi amintesc şi astăzi, cu mare precizie, o parte din cuvintele pe care i le-am spus atunci:

- La acea vreme ştiam tot ce există în lume şi în Univers. Cunoşteam destinul tuturor lucrurilor, chiar si al celor mai simple dintre ele, cum ar fi o picătură de apă. Ştiai că nu există nicăieri vreo picătură de apă al cărei destin să nu fie acela de a ajunge din nou în marele ocean? Exact acest lucru încercăm să îl facem şi noi. Noi sîntem un fel de picături care încearcă să se întoarcă la sursa din care au provenit.  (Va urma)

DANNION BRINKLEY

şi PAUL PERRY

Share |

Articol vizualizat de 845 ori

13 Iul 2011