EXPERIENŢA UNUI OM TRĂZNIT PRIN TELEFON ŞI ÎNVIAT DIN MORŢI (XXVII)

Le-am explicat celor dispuşi să mă asculte cei 8 paşi de mai multe ori decît îmi pot aduce aminte. Le-am povestit despre fişete şi despre viziunile viitorului pe care le-am avut.

- Aceste centre pot schimba viitorul, le spuneam oamenilor. Ele pot reduce stresul şi teama, cei doi factori care stau la baza majorităţii problemelor din această lume.

Cu cît vorbeam mai mult despre aceste lucruri, cu atît mai tare îi îndepărtam pe oameni de mine. Chiar şi Sandy a devenit din ce în ce mai distantă şi, sincer să fiu, nu o puteam condamna. Era o femeie tînără şi frumoasă, care avea o viaţă lungă în faţă. Ce rost avea să îşi piardă timpul cu un bărbat care se tîra ca un crab şi care nu era capabil să discute altceva decît despre proiectele sale celeste de reducere a stresului? Cît despre prietenii mei, cu care am jucat fotbal şi cu care am băut bere atîţia ani, acestora le era greu să mă asculte vorbind ca un Mesia. Unul dintre ei chiar s-a bătut cu pumnul pe frunte şi mi-a spus că vorbesc ca un „fundamentalist retardat”. De altfel, chiar aşa şi era. Prietenii mei nu auziseră niciodată despre experienţele în apropierea morţii, aşa că nu puteau înţelege prin ce am trecut. De altfel, eu însumi nu mai auzisem vreodată pînă atunci despre EAM, dar la ora aceea ştiam deja că există un Dumnezeu glorios şi puternic şi că lumea spirituală creată de El este magnifică, spre deosebire de această lume fizică, atît de dureroasă.

Ştiam că, de asemenea, cu ajutorul iubirii şi al lui Dumnezeu, aveam să reuşesc să scap de durerile mele actuale. Nimeni nu mă putea convinge că aceste centre terapeutice ale mele erau doar un proiect iluzoriu, chiar dacă la vremea aceea nu existau decît în capul meu. Ştiam, dincolo de orice îndoială, că acestea puteau fi construite şi că puteau funcţiona, întrucît cunoşteam totul despre durere, despre angoasă şi despre stres, pe care le experimentasem precum puţini oameni din această lume. Peste toate, eram convins că aceste centre erau răspunsul la necesitatea de a ajuta umanitatea. Într-o zi, cineva m-a întrebat de ce nu mă sinucid. Nu-mi mai amintesc cine a fost, dar ştiu că i-am povestit întreaga experienţă, iar persoana respectivă a concluzionat astfel:

- Dannion, dacă a fost atît de grozav acolo sus, de ce nu te sinucizi?

Întrebarea nu m-a deranjat deloc. Dimpotrivă, am considerat-o cît se putea de logică, cu atît mai mult cu cît îmi petreceam majoritatea orelor de veghe ridicînd osanale vieţii din lumea de dincolo. Într-adevăr, de ce nu mă sinucideam? Pînă atunci nu m-am gîndit deloc la această întrebare. În acel moment, stînd pe verandă la fel ca un zombi, am început să înţeleg cît de mare era schimbarea produsă în mine în urma experienţei de moarte clinică. Indiferent de starea mea fizică, experienţa mi-a oferit puterea necesară pentru a o îndura. Chiar şi în cele mai rele momente, tot ce trebuia să fac ca să îmi revin era să îmi aduc aminte de iubirea pe care o emanau Fiinţele de Lumină. Ştiam că era greşit să îmi iau propria viaţă. De altfel, nici nu aş fi fost capabil să fac acest lucru, întrucît, ori de cîte ori mă simţeam rău, era suficient să mă gîndesc la iubirea şi lumina din lumea de dincolo pentru a mă simţi imediat mai bine.

Desigur, atunci cînd spun că mă simţeam mai bine, mă refer exclusiv la starea mea de spirit, la acel loc din adîncurile fiinţei mele în care nu mai simţeam nici un fel de adversitate. În ceea ce priveşte lumea exterioară, lucrurile stăteau cu totul altfel. De-abia reuşeam să merg şi aveam dificultăţi mari de vedere. Trebuia să port ochelari fumurii în timpul zilei şi ajunsesem la o greutate de 70 de kilograme, cu 30 sub greutatea mea normală. Coloana mea vertebrală era atît de îndoită, încît arătam ca un semn de întrebare. Bolboroseam tot timpul numai despre fiinţe spirituale, despre un oraş de cleştar, despre fişete şi viziuni ale viitorului, ca să nu mai vorbesc de centrele mele, iar cei din jur credeau că eram mai mult sau mai puţin nebun. Probabil că ar fi sfîrşit prin a mă interna într-un spital de psihiatrie şi poate chiar aş fi înnebunit, dacă nu aş fi văzut un articol într-un ziar, care mi-a schimbat complet viaţa. (Va urma)

DANNION BRINKLEY

şi PAUL PERRY

Share |

Articol vizualizat de 895 ori

07 Iul 2011