EXPERIENŢA UNUI OM TRĂZNIT PRIN TELEFON ŞI ÎNVIAT DIN MORŢI (XXV)

Aceste lumini aveau scopul de a restabili frecvenţa de vibraţie a părţilor bolnave, vindecînd astfel boala. Aceste viziuni medicale păreau să aparţină unui viitor destul de îndepărtat şi nu aveau nimic de-a face cu misiunea mea de a construi centrele terapeutice. Scopul lor era mai degrabă de a-mi arăta efectele stresului asupra organismului uman.

Mă simţeam fericit să am o viaţă spirituală atît de bogată, întrucît viaţa mea fizică era un dezastru. La două luni după accident am ajuns să dorm mult mai puţin; din păcate, încă mă mai luptam să execut cele mai obişnuite acţiuni în viaţa mea de veghe. Simpla coborîre din pat şi mersul pînă în sufragerie erau echivalente cu planificarea unei excursii majore. O vreme, am încercat să merg de-a lungul coridorului, dar leşinam de fiecare dată şi mă trezeam căzut la pămînt. Într-o dimineaţă, m-am dat jos din pat şi am căzut la podea. Trebuie să mă fi lovit destul de tare, întrucît atunci cînd m-am trezit aveam nasul spart şi din el îmi curgea foarte mult sînge. Accidentul m-a ameţit atît de tare, încît am rămas la sol întreaga zi, pînă cînd a venit Sandy de la serviciu. Într-o dimineaţă obişnuită mă trezeam mult după ora 8, cînd Sandy pleca la serviciu. Aveam nevoie de cel puţin o oră şi jumătate pentru a mă da jos din pat, întrucît multele ore de somn îmi amorţeau complet muşchii. După ce reuşeam să ajung în patru labe, mă tîram pe burtă pînă în sufragerie şi îmi petreceam ziua pe canapea, mult prea epuizat pentru a mai face alte mişcări. De multe ori făceam pe mine, întrucît mă deplasam mult prea lent şi eram prea obosit pentru a putea ajunge la baie. Atunci cînd consumam mîncarea pe care mi-o lăsa Sandy pe măsuţa de cafea din sufragerie, foloseam întotdeauna lingura. Dacă încercam să folosesc furculiţa, mă înţepam invariabil cu ea în ochi sau pe frunte. Prima dată cînd s-a întîmplat acest lucru încercam să mănînc o bucată de pui şi mi-am înţepat atît de tare fruntea cu furculiţa încît din locul respectiv a ţîşnit sîngele. Nu puteam mînca alimente de genul mazării, încît mîinile îmi tremurau prea tare şi bobiţele se rostogoleau pe podea. În majoritatea zilelor nu făceam altceva decît să stau în sufragerie. Nu ascultam muzică şi nu mă uitam la televizor. Îmi era atît de ruşine că nu reuşeam să îmi amintesc numele prietenilor mei, încît nu le ceream niciodată să vină şi să mă viziteze. În cea mai mare parte a timpului nu mă deranja deloc să fiu singur. Cu cît petreceam mai mult timp singur, cu atît mai mult mă puteam gîndi la viziunile mele. Aşezat pe canapeaua din sufragerie sau pe balansoarul de pe veranda casei, puteam reflecta îndelung la ultimele materiale predate cu o noapte în urmă de către profesorii mei spirituali. Făceam tot timpul calcule matematice în minte şi prelucram informaţiile primite. Uneori mă amuzam singur, gîndindu-mă că voi ajunge atît de deştept, încît voi putea construi o companie de nave spaţiale, nu doar nişte banale centre terapeutice. Slavă cerului că primeam tot timpul viziuni la care să mă gîndesc, întrucît nu aveam nimic altceva de făcut. Rareori mă duceam undeva, întrucît efortul deplasării era prea mare pentru mine. De altfel, chiar dacă mă duceam, riscul de a nu-mi aduce aminte cu cine vorbeam era prea mare. Astfel de perioade de amnezie erau destul de stînjenitoare. Spre exemplu, în ajunul Anului Nou m-am dus cu Sandy la un restaurant, pentru a sărbători evenimentul. Eram hotărît să intru pe picioarele mele în restaurant, aşa că nu am lăsat-o pe Sandy să mă ducă pe scaunul cu rotile. Mi-am croit încet drum dinspre parcare către restaurant, folosindu-mă de două cîrje. Arătam ca un crab pe jumătate mort care încearcă să se tîrască pe pămîntul uscat. Am avut nevoie de aproape 20 de minte pentru a ajunge în restaurant. Cînd am intrat în sfîrşit, respiram greu din cauza epuizării. Am fost conduşi imediat la masă, dar tot nu-mi puteam linişti respiraţia. Sandy a comandat o supă wonton, în timp ce eu am rămas lîngă ea gîfîind ca un cîine. Am încercat să port o conversaţie cu Sandy, deşi vedeam spaima din ochii ei. Ospătarul ne-a adus două farfurii cu supă fierbinte. Am privit în jos către farfuria mea, după care m-am trezit cu faţa în ea. Leşinasem. La început, Sandy a crezut că fac o glumă, dar cînd a văzut că mă înec şi tuşesc, a început să ţipe şi mi-a tras capul în sus. Supa mi s-a scurs din nas şi m-a umplut de sus pînă jos. Ospătarul m-a ţinut drept pe scaun pînă cînd mi-am recăpătat cunoştinţa, după care ceilalţi membri ai personalului m-au ajutat să ajung la maşină. Încercarea de a ieşi afară din casă de unul singur era destul de riscantă. Într-o zi, m-am decis să îmi petrec dimineaţa stînd la soare. M-am tîrît ca un crab prin casă şi am ieşit în curtea din spate. Scăldat în sudoare, am reuşit să ajung la un balansoar. M-am prins de marginile sale şi am încercat să mă ridic în el. M-am trezit, însă, cu faţa în iarbă. Leşinasem din nou, aşa că nu am reuşit să mă ridic pe scaun. Am rămas întins acolo timp de 6 ore, pînă cînd a ajuns acasă Sandy. În tot acel interval de timp, singura mea plăcere a constat în examinarea firelor de iarbă şi a pămîntului. Dar cel mai neplăcut din aceste leşinuri s-a produs cînd m-am dus la maşină pentru a lua din ea o revistă pe care o lăsasem pe scaunul din faţă. Am reuşit să prind portiera maşinii şi să o deschid, după care am leşinat. Cînd m-am trezit, aveam mîna prinsă în deschizătoarea portierei şi atîrnam în jos. Am fost nevoit să rămîn în această poziţie incomodă timp de 2 ore, pînă cînd a venit cineva şi m-a găsit. (Va urma)

DANNION BRINKLEY

şi PAUL PERRY

Share |

Articol vizualizat de 1022 ori

05 Iul 2011