EXPERIENŢA UNUI OM TRĂZNIT PRIN TELEFON ŞI ÎNVIAT DIN MORŢI (XXIV)

La sfîrşitul lunii septembrie 1975, am fost externat din spital. Reuşisem să supravieţuiesc, împotriva tuturor sorţilor. Printre altele, medicii erau convinşi că îmi voi pierde vederea în urma experienţei, dar se înşelau şi de această dată. Ochii mei deveniseră atît de sensibili la lumină, încît trebuia să port ochelari fumurii cînd eram afară, dar altminteri puteam să văd orice. Nici un medic nu a crezut iniţial că voi mai putea merge vreodată, dar la numai 13 zile de cînd am fost lovit de trăznet, am reuşit să mă tîrăsc şi să mă urc singur pe scaunul cu rotile. Am avut nevoie de aproape o jumătate de oră, dar am insistat să fac singur acest lucru. Mi s-a prezis de asemenea că inima mea se va opri la numai cîteva ore de la lovitura trăznetului, dar ea a continuat să bată, iar acum eram externat din spital. Înainte de a pleca, unul dintre medici m-a întrebat cum am perceput experienţa. Nu i-am răspuns imediat, dar prima imagine care mi-a trecut prin minte a fost cea a Ioanei d’Arc.

- M-am simţit de parcă Dumnezeu m-ar fi înfipt într-o frigăruie şi m-ar fi ars la foc mare, i-am răspuns în cele din urmă.

În final, am fost scos pe scaunul meu cu rotile şi dus la maşină. Cea care m-a scos din spital şi care m-a dus acasă a fost Sandy. Ştiu acest lucru doar pentru că mi l-a spus ea mai tîrziu. Probabil că atunci cînd am ajuns acasă m-au aşteptat cu o ceremonie întreagă, dar nu-mi mai amintesc nimic din baloanele şi bannerele pe care scria: „Bine ai venit acasă, Danny”. Nimeni nu mi-a spus în faţă că am fost trimis acasă ca să mor în patul meu, dar exact acest lucru l-au spus medicii părinţilor mei şi lui Sandy:

- Lăsaţi-1 să meargă acasă şi să îşi trăiască ultimele zile. Se va simţi mai bine acolo.

Adevărul este că în cea mai mare parte a timpului nu ştiam dacă mă aflam la spital sau acasă. Sistemul meu nervos fusese foarte afectat, aşa că nu reuşeam să percep realitatea decît fragmentar. Percepeam piesele de puzzle, dar nu şi imaginea de ansamblu. Îi recunoşteam pe oameni, după care uitam cine erau. De multe ori mă simţeam speriat, întrucît mă trezeam subit într-un loc străin. Pe scurt, eram doar umbra unui om.

Spre exemplu, la două zile după ce am fost adus acasă, m-am trezit vorbind cu o femeie la masa din bucătărie. Femeia sorbea liniştită dintr-o ceaşcă cu cafea şi sporovăia despre tot felul de oameni şi evenimente despre care eu nu ştiam nimic. Sincer să fiu, îmi plăcea femeia. Avea ceva familiar şi mi se părea extrem de plăcută.

- Scuză-mă, am întrerupt-o, dar cine eşti tu? Faţa femeii arăta din plin şocul pe care îl trăia.

- O, Dannion, sînt mama ta!

Peste toate, mă simţeam extrem de devitalizat. Nu reuşeam să stau în picioare mai mult de un sfert de oră. Dacă făceam zece paşi, mă simţeam atît de obosit, încît trebuia să dorm cel puţin 20 de ore. Adevărata acţiune începea atunci cînd dormeam. Mă întorceam de fiecare dată în Oraşul de Cristal, unde îmi continuam cursurile predate de Fiinţele de Lumină. Aceste viziuni erau diferite de cele pe care le-am primit în timpul experienţei mele în apropierea morţii. De data aceasta eram conştient de corpul fizic, iar maniera de predare a Fiinţelor de Lumină era diferită. Cît timp am fost în forma mea spirituală, m-am simţit scăldat în cunoaştere şi era suficient să mă gîndesc la ceva pentru a afla imediat răspunsul dorit. Noile ore de clasă erau diferite, în sensul că trebuia să fac eforturi pentru a înţelege ceea ce mi se preda. Mi se arăta echipamentul pe care trebuia să îl construiesc, dar nu mi se spuneau prea multe în legătură cu el. În schimb, eram nevoit să privesc cum operează cu el Fiinţele de Lumină, după care trebuia să deduc cum l-aş putea construi eu însumi. De pildă, mi s-au arătat cele 7 componente ale patului, dar nu mi s-a spus şi numele lor. La fel, am văzut cum funcţionau cele 8 componente ale unui centru terapeutic, dar nu mi s-a dat nici un manual de funcţionare care să-mi arate cum le pot asambla. Această metodă de învăţare prin privire şi deducţie făcea ca misiunea mea să devină foarte dificilă. Erau încă foarte multe mistere pe care trebuia să le rezolv. Spre exemplu, la un moment dat am fost condus într-un tur al salonului de operare, aşa cum urma să arate acesta în viitor. În salon nu existau bisturie sau alte instrumente ascuţite, vindecarea fiind realizată cu ajutorul unor lumini speciale. Pacienţii îşi luau medicamentele, iar apoi erau expuşi acestor lumini, mi-a explicat Fiinţa care se afla alături de mine. Luminile modifică vibraţiile celulelor. Fiecare parte corporală are propriile sale vibraţii. Atunci cînd frecvenţa de vibraţie se modifică, apare boala.  (Va urma)

DANNION BRINKLEY

şi PAUL PERRY

Share |

Articol vizualizat de 1090 ori

04 Iul 2011