EXPERIENŢA UNUI OM TRĂZNIT PRIN TELEFON ŞI ÎNVIAT DIN MORŢI (XXI)

Cineva mi-a băgat ceva în gură. Altcineva mi-a ţinut ochii deschişi şi s-a uitat în ei cu o lanternă. În tot acest timp, eu îmi doream să fiu din nou mort şi să mă întorc în Oraşul de Cristal, unde nu exista durere şi unde cunoaşterea curgea în valuri. Nu m-am putut întoarce însă. În timp ce medicamentele îşi făceau efectul, am început să mă simt din ce în ce mai prezent în cameră. Nu puteam vedea bine, iar luminile puternice de deasupra îmi orbeau atît de tare ochii încît m-am plîns, cerînd să fie stinse. Dar nu m-am întors în lumea reală ca să o părăsesc din nou. Cînd medicii au terminat ce aveau de făcut la urgenţă, am fost transportat într-un salon mai mic. Acesta nu avea o uşă, ci o cortină, şi se pare că era folosit pentru pacienţii care erau pregătiţi să fie transferaţi de la urgenţă la salonul de terapie intensivă. Medicul mi-a făcut o injecţie cu morfină şi m-am trezit că plutesc din nou pe deasupra corpului, privind în jos. L-am văzut din această poziţie pe Tommy, care a intrat în cameră pentru a fi alături de mine. L-am văzut cum cercetează sertarele şi dulapurile, bazîndu-se pe pregătirea sa medicală din timpul serviciului militar şi încercînd să afle la ce folosea această cameră. Cîteva zile mai tîrziu, i-am povestit lui Tommy cîte ceva din ceea ce s-a întîmplat, în cuvinte rare şi aproape incoerente. Apoi i-am spus:

- Te-am văzut deschizînd sertarele şi dulapurile din acea cameră. Ce făceai de fapt?

Dat fiind că la vremea respectivă eram inconştient datorită morfinei, Tommy a rămas şocat să afle că ştiam ce făcuse, iar acest lucru l-a convins mai mult ca orice altceva de faptul că am trăit o experienţă ieşită din comun. Dar această discuţie s-a produs mai tîrziu. În primele 7 zile am fost complet paralizat. Primeam vizitatori, dar nu îi puteam îmbrăţişa. Prietenii şi familia îmi vorbeau, dar abia dacă reuşeam să le răspund 2-3 cuvinte. Uneori eram conştient că în salonul meu se aflau oameni, dar nu ştiam cine erau şi de ce se aflau aici. Alteori nici măcar nu îmi dădeam seama că obiectele din camera mea erau oameni. Dat fiind că luminile îmi ardeau atît de puternic ochii, nu îmi doream decît ca lumina din salonul meu să fie stinsă şi să am perdelele trase. Singura lume care avea sens pentru mine în acea perioadă era cea din timpul somnului. Dacă lumea din timpul stărilor mele de veghe era complet „incoerentă” pentru mine, după cum s-a exprimat un medic, cea din timpul viselor era perfect coerentă. Ori de cîte ori adormeam, mă trezeam înapoi în Oraşul de Cristal şi eram antrenat să fac numeroasele lucruri pe care mi le-a solicitat ultima viziune. Printre altele, eram învăţat să înţeleg în ce constau circuitele electronice şi cum pot recunoaşte componentele necesare pentru a confecţiona patul special din centrul pe care urma să îl construiesc. Aceste vise au continuat timp de cîteva ore zilnic, cel puţin 20 de zile la rînd. Din punctul meu de vedere, erau absolut minunate. Lumea din timpul stării de veghe mi se părea dureroasă şi iritantă, dar în cea din timpul somnului nu simţeam altceva decît libertate, cunoaştere şi pasiune. Cînd eram treaz, oamenii din jurul meu păreau să nu aştepte altceva decît să mor. în mod paradoxal, atunci cînd dormeam, fiinţele din visele mele mă învăţau cum să trăiesc o viaţă rodnică.

Atunci cînd spun că oamenii din spital nu aşteptau altceva decît să mor, nu doresc să fiu cinic. Pur şi simplu nimeni nu se aştepta ca eu să supravieţuiesc, considerîndu-mă un fel de mister medical. (Va urma)

DANNION BRINKLEY

şi PAUL PERRY

Share |

Articol vizualizat de 1127 ori

30 Iun 2011