EXPERIENŢA UNUI OM TRĂZNIT PRIN TELEFON ŞI ÎNVIAT DIN MORŢI (XX)

Înainte să ajungă la cadavru, prietenul meu Tommy a ieşit dintr-o încăpere şi s-a aşezat lîngă targă. Abia atunci mi-am dat seama că bărbatul mort de sub cearşaf eram eu, sau mai bine zis rămăşiţele mele, care urmau să fie duse la Morgă. Puteam simţi tristeţea lui Tommy în faţa morţii mele. Acesta nu se îndura să se despartă de mine. În timp ce stătea acolo şi îmi privea corpul, am simţit iubirea pe care mi-o purta şi l-am auzit implorîndu-mă să mă întorc la viaţă. Între timp, întreaga mea familie sosise la spital, aşa că am putut simţi inclusiv rugăciunile lor. Părinţii, fratele şi sora mea stăteau în camera de aşteptare, împreună cu Sandy. Nici unul nu ştia că murisem, întrucît medicul nu a avut inima să le spună acest lucru. Le-a spus doar că probabil nu voi mai rezista multă vreme. Iubirea este într-adevăr dătătoare de viaţă, m-am gîndit, în timp ce pluteam de-a lungul coridorului. Ea poate schimba totul. În timp ce mă focalizam asupra lui Tommy, am simţit că devin mai dens. În clipa următoare, priveam deja de jos în sus cearşaful de deasupra mea. Această întoarcere în corpul meu uman m-a pus din nou în contact cu durerea acestuia. Am simţit iarăşi focul care mă ardea din interior, ca şi cum prin vene mi-ar fi trecut acid, nu sînge. Am auzit în urechi un ţiuit atît de puternic, încît pentru o clipă am crezut că mă aflu într-o clopotniţă. Limba mi se umflase şi îmi umplea complet gura. Corpul îmi era acoperit cu dungi vineţii, care se intersectau, arătînd traseul pe care călătorise trăznetul dinspre ureche către sol. În acel moment nu le puteam vedea, dar le puteam simţi arzînd.

Nu mă puteam mişca, lucru care nu este deloc bun atunci cînd cioclii vin să te ducă la Morgă. Oricît de mult am încercat să mă mişc, nu am reuşit să îmi contract nici măcar un muşchi. În cele din urmă, am făcut singurul lucru pe care l-am putut: am vomat pe cearşaf.

- Este în viaţă! Este în viaţă!, a strigat Tommy.

- Da, uite, a spus unul din asistenţii de la Morgă.

A tras cearşaful de pe faţa mea şi m-a văzut dîndu-mi ochii peste cap. Instantaneu, am intrat în nişte convulsii atît de puternice, încît păream un epileptic aflat în plină criză.

Asistentul care fuma şi-a aruncat ţigara pe podea şi m-a împins înapoi în salonul de reanimare.

- Este încă viu!, a strigat el din răsputeri.

Medicii şi asistentele medicale au intrat imediat în alertă. Mi-au aplicat rutina de reanimare timp de alte 30 de minute. Unul dintre medici dădea ordinele, iar asistentele le îndeplineau. Într-o succesiune rapidă, mi-au înfipt diferite ace în braţe, în gît şi în inimă. Cineva mi-a pus din nou electrozii pe piept, dar nu am simţit nici un fel de electricitate trecînd prin mine, aşa că poate că scopul era doar să îmi monitorizeze pulsul. (Va urma)

DANNION BRINKLEY

şi PAUL PERRY

Share |

Articol vizualizat de 1162 ori

29 Iun 2011