Etnogeneza Poporului Român (V)

Cazacii – provin din Rusia meridională şi au fost în legături cu Moldova în Secolele XVII şi XVIII, prin năvălirile lor dese, dar trecătoare mai ales în Basarabia.

Polonii – au avut legături cu Moldova în Secolul XIV, pînă la împărţirea regatului polon, dar fiind de religie şi limbă diferite puţine elemente de limbă au influenţat limba moldovenească.

Litvanii – s-au constituit în cîteva aşezări în Moldova şi au lăsat numai toponimul Liteni şi în onomastică.

Ţiganii – apar în Ţara Românească în a doua jumătate a Secolului al XIV-lea, în starea de robie; liberarea lor a început pe la 1844 pentru cei domneşti şi mînăstireşti şi a sfîrşit în 1847, prin răscumpărarea celor boiereşti; sînt un popor de rasă indo-iraniană, de neam Benjarsinlat, părăsind vechea lor patrie în Secolele VI-X, rătăcind prin Persia, Asia Mică, în Peninsula Balcaniană, unde au ajuns prin Secolele XII-XIII şi apoi s-au răspîndit în restul Europei; în România vin din Serbia şi Bulgaria în Secolul XIV, iar în Apusul Europei prin Grecia şi Ţara Românească; ca limbă ei practică un dialect procrit (neoindus) cu elemente lexice persane, turceşti, greceşti şi altele.

Grecii – începînd din Secolul XIV, au pătruns în Ţara Românească şi Moldova, mai ales după căderea Constantinopolului sub turci, unde au găsit adăpost şi siguranţă; au luat loc printre boieri ca egumeni şi calugări, iar la jumătatea Secolului XVII, timp de 150 de ani, a fost numită „epoca grecească”; au contribuit la viaţa culturală prin cărturarii şi dascălii greci, iar asimilarea lor a fost repede şi deplină; grecii moderni aparţin ca fond rasei mediteraniene, cu influenţe ale Asiei anterioare şi traco-ilirice.

Albanezii – în Secolul al XIII-lea, după căderea Albaniei sub turci, au început să vină în Ţara Românească şi Moldova, ca ostaşi şi boieri în serviciul domnilor ţării şi ca negustori; ei aparţin subrasei dinarice, ca ramură a rasei nord-europene, combinată cu rasa bicefală a Asiei anterioare, iar limba, înrudită cu cea dacă, cuprinde cuvinte ale limbii române, ca urme ale vocabularului dacic.

Armenii – apar în Secolul al XIV-lea ca negustori în tîrgurile din Moldova, iar în Secolul al XVII-lea îi găsim şi în Transilvania, la Gherla şi Ibaşfalău; ei aparţin ca fond etnic rasei branchicefale a Asiei anterioare, din vechile popoare hitite şi medice, fie de origine asiriană şi caldeeană, numite de arheologi „asiroidă” sau „armenoidă”, cu influenţă redusă asupra populaţiei româneşti.

Evreii – spre sfîrşitul Secolului al XVII-lea, au venit din Galiţia şi Rusia, în Moldova, Basarabia, Bucovina şi Ardeal, iar după 1800 imigraţia lor creşte în timpul domniei lui Mihai Sturza; ei sînt de două categorii: cei numiţi spanioli, proveniţi din Salonic, Constantinopol şi alte porturi din Levant, mai ales din Polonia, din Germania, Boemia, alte ţări din Apus şi Ucraina, iar a doua categorie sînt cei veniţi din Rusia meridională, ca resturi de kazari trecuţi la mozaism, ca tip nesemit, mongoloid, cu o influenţă asupra Poporului Român din Moldova, Basarabia, Bucovina şi partea de nord, în Maramureş.

Cele 33 de popoare migratoare care au trecut peste teritoriul ţării noastre în ultimele două milenii, cu toate opririle şi trecerile lor vremelnice, Poporul Român şi-a păstrat limba, religia, obiceiurile şi portul, în decursul veacurilor. Continuitatea este demonstrată de descoperirile arheologice în localităţile din Transilvania, după cum urmează: Secolele IV-V, 341 localităţi, Secolele VI-VII, 226 localităţi, Secolele VIII-IX, 275 localităţi; Secolele X-XI, 334 localităţi şi infirmă teoriile potrivit cărora după Retragerea Aureliană, la 274 d.Chr., teritoriul a rămas fără o populaţie autohtonă.

În Secolele XII-XIII d.Chr., a început exodul migrator în sens invers, dinspre Vest spre Est. În atenţia migratorilor au fost zonele deschise, mai simplu de organizat şi supraveghiat, drumuri deja bătute de alte popoare migratoare cunoscute ca fiind un pericol pentru populatia autohtonă, retrasă compact în zone protejate natural şi revenind în perioadele de linişte pentru activităţi în agricultură, comerţ, meşteşuguri. Dintre noile valuri de colonişti menţionăm: ungurii, secuii, saşii şi şvabii. Populaţia maghiară era destul de rară şi puţină chiar în Cîmpia Panonică, unde existau popoare şi populaţii autohtone la venirea lor. Cu toate acestea, regatul maghiar a încurajat colonizarea unor grupuri etnice restrînse dinspre Vest spre Est. În Transilvania, populaţia maghiară era prea puţină pentru a stăpîni un vast teritoriu cu o populaţie românească compactă şi numeroasă, de aceea zona trebuia întărită cu supuşi credincioşi, dăruiţi cu privilegii pentru creştini sau păgîni, care să fie recunoscători statului ofertant.

Ungurii, de rasă ugriană sau fino-ugriană, prin colonizarea cumanilor şi-au reînoit vechiul fond etnic, însă încrucişările timp de 10 secole cu alte neamuri au trecut în minoritate tipul mongoloid original, fino-ugrian, tătaro-turc şi mongol, dar au păstrat trăsăturile, deprinderile, rasei asiatice originale, agresive. Regatul Ungariei, sprijinit de bisericile creştine de rit apusean, dornice de extindere în spaţiul transilvan dominat de ortodoxie, a încercat o extindere agresivă  a influenţei politice şi religioase în noul teritoriu transilvănean, prin nerecunoaşterea Naţiunii Române, a religiei ortodoxe, excluderea şcolilor româneşti şi a bisericilor şi impunerea unei politici de maghiarizare forţată a românilor transilvăneni. După cum este cunoscut, coloniştii maghiari reprezentau 1/3 faţă de cei germani, în Secolul al XIII-lea, nu aveau o bază demografică solidă ca şi germanii. Cu toate acestea, în 1992, germanii totalizau 109.017 persoane, iar maghiarii 1.603.926 (20,8% din populaţia Transilvaniei), adică de 15 ori mai mare. (Va urma)

Prof. univ. dr. ANTON DRĂGOESCU

Share |

Articol vizualizat de 562 ori

01 Oct 2011