Etnogeneza Poporului Român (II)

În spiritul celor menţionate trebuie căutată şi originea reală a etnonimului „român”, pentru că deducerea lui din latinul „romanes” este extrem de greu de acceptat. În limba albaneză, prin marea ei vechime, s-a conservat în fondul traco-iliric cuvîntul „rremer”, sinonim pentru cuvîntul „vlac”, respectiv „rumăr” sinonim cu „român”, mult mai vechi decît bănuitul „romanus”, asociat distrugerii şi jefuirii, timp de 165 ani, a cel mult 14% din teritoriul Daciei. Pe seama sintagmei teonimice „valac” au apărut etnonimele „valac, dac, rumîn”, iar limba română vorbită de purtătorii acestor etnonime este limbă liturgică şi prima matrice reală a limbilor romanice.

Numele de dac şi get înseamnă acelaşi popor. Geţi era numele celor din Răsărit - Valea Dunării, Ţara Românească, Dobrogea, Moldova de Jos, care erau în atingere cu neamurile trace, cu sciţii şi alte popoare din Răsărit. Dacii (dakii, daii, davii) erau aşezaţi în jurul munţilor Hunedoarei şi Olteniei, în văile Timişului, Mureşului, Someşului, Crişurilor, Oltului etc. Cuvintele des întîlnite, ca vatră, sat, moş, codru, urmă etc., sînt o moştenire certă a limbii dace, la fel cum denumirile Hunedoara, Munţii Apuseni, din Gorj, Meridionali şi Răsăriteni (Vîrful Omul), aparţin aceleaşi limbi. Numele rîurilor Olt, Motru, Argeş, Cerna, Buzău, Mureş, Criş, Prut, Siret, Dunăre, fac parte din toponimia Daciei.

În zona carpato-dunăreană, condiţiile de relief şi climă, deosebit de favorabile, au constituit factorul fundamental de aşezare a primilor europeni, de dezvoltare şi a continuităţii cu multe milenii în urmă, conservînd forme de organizare specifice; tradiţiile, obiceiurile, limba şi credinţele religioase. În Transilvania numai 24,9% reprezentau cîmpiile, restul erau dealuri, munţi cu păduri întinse, improprii pentru populaţiile migratoare, trăite în stepele asiatice şi neadaptabile noilor condiţii. În toate timpurile, populaţia băştinaşă a intrat în contact cu alte popoare intrate în spaţiul carpato-dunărean. Acestea fie au fost asimilate, fie în marea lor majoritate au fost în trecere vremelnică peste acest teritoriu. De menţionat că migratorii au folosit căile mai accesibile, văile rîurilor, zonele joase, terenurile neaccidentate, cu hrană bogată şi apă, iar zonele mai puţin accesibile erau locuite şi apărate de populaţia băştinaşă. Simpla trecere printr-un defileu, zonă deschisă, nu înseamnă cucerirea întregului teritoriu.

Populaţia geto-dacă s-a afirmat încă din veacul al IV-lea î.Chr. şi a dobîndit o organizare politică şi unificare a unui imens teritoriu în anul 60 î.Chr., sub Burebista, de fapt primul stat geto-dac. Ulterior, dacii lui Decebal aveau prin predecesorii lor o întîietate faţă de celelelte populaţii învecinate şi aliate, din acelaşi neam, sfîrşind prin a le uni în noul Stat Dac. Dintre neamurile din afara Daciei propriu-zise, menţionăm carpii, bastarnii, jazigii. Carpii erau tot daci, în amestec cu elemente celtice. Bastarnii, cu fond germanic, trăiseră cu slavo-sarmaţii, iar mai înainte cu nemurile celtice. Celţii aparţineau rasei alpine, comună cu dacii, şi proveneau din Alpii Europei Centrale. Ei s-au răspîndit pe valea Dunării Superioare în Germania de Sud, Elveţia, Boemia, Austria, în partea de mijloc şi de apus a Franciei şi spre apus în Bretania, spre răsărit în Noric, Panonia, apoi în Carpaţi şi Dunărea de Jos, au pătruns în Spania, Italia de Nord, Peninsula Balcanică şi pînă în Asia Mică. Neamuri celtice pătrund în Dacia, în Transilvania de Nord-Vest, unde îşi făcuseră loc printre sau alături de populaţia autohtonă, iar un grup de celţi a ajuns în Nordul Dobrogei şi au dat numele unor localităţi: Noviodunum, Arrubium, Aliobrix. La începutul primului mileniu d.Chr. şi în secolele următoare, Imperiul Roman şi migraţiile popoarelor din Asia au produs evenimente multiple în spaţiul carpato-dunărean, fără să afecteze fundamental continuitatea dacilor pe pămîntul stăpînit în decursul mileniilor. Expediţia lui Traian, în 107, în Dacia a cuprins numai 14% din teritoriu, a suprasolicitat căile favorabile de acces din teritoriu, accesul spre comorile dacice, fără interes pentru zonele greu accesibile ocupate de marea massă a dacilor. Ocupaţia romană a cuprins părţi din Oltenia, Muntenia, Banat şi Transilvania.

Armata romană era compusă din soldaţi din Italia, din Tracia, Iliria, Macedonia, Asia Anterioară, un amestec de neamuri care nu vorbeau limba latină şi o parte a lor au rămas împreună cu populaţia autohtonă, cu care se asemănau ca rasă, fiind de tip meridional şi alpin. Cei 165 de ani de prezenţă romană în Dacia, ocuparea a 14% din teritoriu, cu colonişti care nu vorbeau limba latină şi nici italienii legaţi direct de Roma, nu aduc nici un argument pentru asimilarea limbii latine de către populaţia dacă, pentru romanizarea ei. În Marea Britanie, romanii au fost prezenţi 400 de ani şi nu vorbesc latina, iar italienii, fiind în coasta Romei, nu au devenit în decursul secolelor vorbitori ai limbii latine. Lucrurile se inversează: populaţia Troiei, sosită după 4 veacuri la Roma, în Secolul VII î.Chr., a practicat o limba comună cu alte popoare înconjurătoare, limba ariano-carpato-dunăreană, de aceeaşi origine cu cea dacă, de unde rezultă că limba română a fost şi este cea vorbită din toate timpurile de Poporul Român. Este adevărat că, după plecarea troienilor, după 1140 î.Chr., într-un pelerinaj de 400 ani spre Roma, limba lor s-a dezvoltat ca o limbă cultă, influenţînd în mileniile următoare perfecţionarea limbilor europene, aflate în cursul delimitării şi modernizării lor. Dacă 86% din teritoriul Daciei nu a avut un contact direct cu romanii şi cu limba lor, ei ce limbă au vorbit? (Va urma)

Prof. univ. dr. ANTON DRĂGOESCU

Share |

Articol vizualizat de 948 ori

28 Sep 2011