Enciclopedia „Tricolorul“ Telefonul, în anul 1876, în Statele Unite (I)

Cuvîntul „telefon” a apărut cu mult înainte de inventarea efectivă a dispozitivului, în anul 1876, de către Alexander Graham Bell, un scoţian ce trăia în Statele Unite. Telefonul lui Bell (termen provenit din cuvintele greceşti tele - „departe” şi phone - „sunet”) a primit patentul de invenţie cu numai cîteva ore înainte ca un alt inventator american, Elisha Gray, să poată revendica inventarea unui dispozitiv similar şi, în multe privinţe, superior. Dacă Bell ar fi întîrziat cu doar cîteva ore depunerea cererii la Oficiul de Invenţii, Sistemul Bell, cunoscut în toată lumea, ar fi fost numit Sistemul Gray. Telefonul era un sistem a cărui descoperire reprezenta o chestiune de timp. Mecanismul vibraţiilor sonore fusese înţeles încă de la începutul Secolului al XlX-lea, la fel şi principiile transmisiei electrice. În plus, în anul 1831, marele fizician Michael Faraday a furnizat ingredientul final, demonstrînd modul în care impulsurile electrice puteau fi convertite din bucăţi de fier şi oţel. Astfel, toate componentele necesare telefonului erau disponibile cu cel puţin 40 de ani înainte ca Bell să le combine într-o tehnologie omogenă şi să transmită primul mesaj prin cablu în casa sa din Exeter Place nr. 5, din Boston: „Domnule Watson, vino numaidecît. Am nevoie de dumneata”. Thomas Watson era, desigur, asistentul în vîrstă de 22 de ani al lui Bell; însuşi Bell, în acea zi memorabilă din 10 martie 1876, avea numai 29 de ani. Bell şi Gray, lucrînd separat şi, probabil, fără să ştie unul de existenţa celuilalt, au realizat între anii 1872 şi 1875 o serie de experienţe uimitor de asemănătoare. Gray a fost primul care a conceput un receptor, în 1874. El şi-a dat seama că, dacă printr-un cablu electric erau transmise simultan suficiente tonuri electrice, vocea umană ar fi simulată fidel. Bell şi-a conceput tipul propriu de receptor cîteva luni mai tîrziu, însă, asemenea lui Gray, mai avea nevoie de un emiţător care să completeze dispozitivul. În timp ce făcea diferite experienţe cu telegraful în anul următor, el a descoperit, sau cel puţin aşa considera, o cale de realizare a unui emiţător rudimentar, ce ar fi generat oscilaţii pe care receptorul său le-ar fi putut detecta. Asistentul său, Watson, a construit acest dispozitiv, însă, spre regretu1 celor doi, sistemul integral nu funcţiona, în principal, din cauza puternicului zgomot de fond produs de componentele electrice; acesta avea o amplitudine similară semnalului propriu-zis. Fiind presat de probleme financiare, Bell s-a văzut nevoit să-şi abandoneze temporar proiectul legat de telefon. Însă Gray şi-a continuat experimentele. El a conceput un transmiţător cu membrană flexibilă, bazată pe o soluţie de apă şi acid, pentru transmiterea vibraţiilor, însă nu 1-a testat. Cu toate acestea, pe 14 februarie 1876, Gray a depus la Oficiul de Invenţii o „înştiinţare de invenţie”, un prim pas premergător înaintării unei cereri de patentare. Între timp, Bell şi-a reluat lucrul la telefon, a făcut scheme noi, le-a legalizat în Boston pe 20 ianuarie şi a depus cererea oficială pentru patent în aceeaşi zi cu Gray, doar cu cîteva ore mai devreme. Fireşte, patentul i-a fost acordat lui Bell. Însă acesta nu transmisese încă mesaje sonore, iar, din anumite puncte de vedere, invenţia lui Gray era mai aproape de acest scop - un receptor cu diafragmă metalică şi un emiţător cu rezistenţă variabilă. Însă Bell, care nu excela prin ingeniozitate, s-a încăpăţînat să realizeze telefonul. Gray, fiind probabil dezamăgit de eşecul obţinerii unui patent, a renunţat în cele din urmă la proiect. (Va urma)

CHARLES PANATI

Share |

Articol vizualizat de 572 ori

15 Sep 2011