Deşi nu mai vorbeşte (i s-a pus la gură botniţa şantajului) SALTIMBANCUL RADU DUDA SCRIE – ŞI SCRIE TARE PROST! (III)

* Din cînd în cînd, tovarăşul Dudă îi mai dă o limbă lată lui tata-socru, ca să se pună bine şi să-l ierte că o cafteşte pe Margareta. Mai ţineţi minte ce strigă ea: „Nu da, Du-da! Nu da, Du-da!“. Ne referim la citate din gîndirea fonfăită a Gînditorului de la Damblagia, cum ar fi acesta: „Lumea de mîine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie“ (pg. 150) – auzi cine ne vorbeşte nouă, românilor, de memorie! Un Moş Tăgîrţă, care a uitat unde e plosca şi face unde se nimereşte, sau se scobeşte-n nas în Catedrala Westminster Abbey (după cum arată o recentă forografie).

* Sfertodoctul Radu Dudă se întinde mai mult decît îl ţine plapuma, abordînd subiecte istorice capitale, dar cum o face? Ce şcoală are el? Un exemplu: „Marea noastră Unire, de la 1 decembrie 1918, a avut loc ca urmare a primeia din cele două tentative de sinucidere a Europei modernităţii, războaiele mondiale“ (pg. 152). Contorsionist băiat! Merge în mîini, cînd ar putea merge, şi el, ca toţi oamenii. A se observa construcţia schizoidă a frazei: „ca urmare a primeia din cele două“. Care două? „Tentative de sinucidere a Europei modernităţii“, adică „războaiele mondiale“. Adînc!

* Fostul figurant din piesele cu doi spectatori se crede un Vaclav Havel, răfuindu-se cu „regimul comunist, împotriva căruia ne-am ridicat“ (pg. 152). Cînd te-ai ridicat tu mă, proasta satului, împotriva regimului comunist? Cînd erai membru PCR şi figurai în Repertoarul colaboratorilor Securităţii – tu, de fapt, erai travestit, deghizat, luptîndu-te, din interior, cu regimul, nu-i aşa?

* Dezarmant de sărac în idei şi în limbaj, circarul recurge la nişte termeni total deplasaţi, care n-au ce căuta într-o analiză cu pretenţii politologice, confuzia labirintică eşuînd în reziduurile canalelor: „Dar, dacă ea se manifestă într-un climat în care etica instituţională este dispreţuită sau ignorată, atunci instrucţiunea devine un fel de mîl (?!), în loc să fie un mediu proteic al ideilor şi libertăţilor“ (pg. 154). La orice ne puteam aştepta, dar la asta nu: o interacţiune (între „clasa politică, oamenii de afaceri şi mass-media“) să devină... mîl! Numai un aurolac poate avea un asemenea sistem de referinţe, acela fiind mediul în care trăieşte.

* Şi o auto-caracterizare potrivită (gura păcătosului adevăr grăieşte): „Epoca internetului nu are ce face cu ageamiii şmecheri“ (pg. 160). Da, ăsta-i Duda: un ageamiu şmecher.

* Încercînd, el, un neica-nimeni să impună ziua de 10 Mai drept Sărbătoare Naţională, analfabetul se tot răfuieşte cu ziua de 1 Decembrie, care nu-i bună, cîh, vai de capul ei. Nici ceremonialul depunerilor de coroane nu-i place fostului interpret de iepuraşi chercheliţi: „Deşi proclamată zi naţională (ocazie ce invită la veselie, încredere, mîndrie, sentimente înălţătoare) la 1 decembrie ceremonia de la Arcul de Triumf începe mereu cu o depunere de coroane. Complet anapoda!“ (pg. 162). Ce-ai mă, prostule, ai căpiat? Ce ştii tu despre depunerile de coroane? Să nu existe, oare, în acest vechi ritual, respectat şi practicat de toate popoarele civilizate, „mîndrie, sentimente înălţătoare“? Ba bine că nu! Sub nici un Arc de Triumf – deci nici sub acela din Bucureşti – nu sînt morminte, aşa că de unde aberaţia despre „ritualurile mortuare“? Dar, handicapatul zgîrmă şi mai adînc, crezîndu-se „dăştept“ nevoie mare: „Ziua naţională este o petrecere populară (...) nu o zi a comemorării sacrificiului“ (pg. 162). Hai, zi-le astea la americani, care fac astfel de procesiuni la 4 iulie, sau la francezi, care, la 14 iulie, omagiază nu numai Revoluţia de la 1789, ci şi pe martirii din ambele războaie mondiale!

* „Ageamiu şmecher“, cum zice el însuşi, debilul mintal nu pierde nici o ocazie de a se face de baftă: „Sistemul dictaturii comuniste a fost instalat în anul 1917 în Uniunea Sovietică şi a fost încheiat tot de Uniunea Sovietică, în anul 1989“ (pg. 162). Ce te costa mă, Bulă, să deschizi un Dicţionar Enciclopedic? Sau să consulţi Internetul? Ai fi aflat că, în 1917, nu exista Uniunea Sovietică, aceasta luînd naştere abia în 1922, care nu dispare în 1989, ci în 1991.

* Şi încă o cacofonie, fiindcă, vorba aia, prostul pînă nu e cacofon parcă nu are blazon: „Revenirea Familiei Regale la Bucureşti în 2001 nu a legitimat republica, ci (sic!) a deschis calea către reconstrucţia statală a României“ (pg. 165).

* După „mîl“, Duda aduce în prim-planul conceptelor şi o altă ciudăţenie: „petic“. Cine credeţi că e peticul ăsta? Tata-socrul! „Din 1948 pînă în 1989, Regele a reprezentat singurul petic (?!) din România instituţională rămas liber“ (pg. 166). Hai, că numai „petic“ nu fusese făcut ăl bătrîn!

* O formulare de Gîgă, aptă să-l facă gelos pe Nae Caţavencu, este aceasta: „democraţia s-a dezvoltat, încet-încet, în acei ani, deşi economia şi libertăţile au stagnat“ (pg. 167). Cum s-o fi dezvoltat democraţia dacă au stagnat libertăţile? Democraţia nu este independentă de libertăţi, ci, dimpotrivă, este o expresie a acestora.

* Forţîndu-se să pară profund şi dialectic, infantilul Dudă scoate pe gură nişte fraze îmbîrligate imposibil de digerat: „De aceea a şi fost posibil ca Regele să susţină, continuu, şi înainte de 1948, şi după aceea, şi înainte de 1989, şi după aceea, dar şi înainte de 2007, şi după aceea, aceleaşi principii în care credea şi care nu erau, după părerea sa, respectate sau implementate suficient“ (pg. 169). Şi înainte, şi după înainte, şi dă-i, şi luptă, neicusorule! Ce-i asta? Şi care or fi fost „principiile“ alea în care credea Mişu Bîl-Bîl? Arestarea, prin vicleşug, a Mareşalului Antonescu? Semnarea, în iunie 1989, a ruşinoasei Declaraţii de la Budapesta?

* Radu Duda nu este numai un  cretin, ci şi un mincinos ordinar. Priviţi cum încearcă el să falsifice adevărul, ca, din orice împrejurare, Fonfăilă (operat de „gură de lup“, la vîrsta de 5 ani) să cadă în picioare: „Regele Mihai, mai în vîrstă decît NATO şi Uniunea Eropeană, cel care a dat mîna cu Truman şi cu Churchill, cel care s-a întîlnit cu Marshall, care i-a întors spatele lui Hitler, se vede încă şi astăzi ignorat sau nerespectat de mulţi dintre oamenii puterii, de dreapta sau stînga, şi de corifei ai societăţii civile“ (pg. 169). Unde-i minciuna? Iat-o: înainte de a da mîna cu Truman şi Churchill, necoptul copchil al lui Carol al II-lea a dat mîna cu... Hitler, în 1938, la care s-a dus împreună cu ta-su, prilej cu care Führerul a priceput ce-i poate pielea, spunîndu-le, ulterior, colaboratorilor săi: „Acest Mihai e mai prost ca picioarele mele“.

* „Regele a fost puternic încă de la naştere, dar de fiecare dată altfel, în funcţie de vîrstă“ (pg. 169). Fraza asta face parte din secţiunea „Momente vesele“. Vorba bancului despre Şoimii Patriei: „Tovarăşa învăţătoare, şoimul Gigel a făcut pe el“. De unde ştii tu mă, Dudă, ce s-a întîmplat acum 90 de ani, cînd, în urma une hemoragii aproape imposibil de oprit, o grecoaică urîtă a născut un plod degenerat? Numai nord-coreenii îl înfăţişează pe Kim Ir Sen, în braţele mamei sale, la vîrsta de 4 ani, arătînd cu mîna, hotărît, de unde vine pericolul imperialismului japonez.  Mai linguşeşte omul, dar nici chiar aşa. În realitate, Mihai a fost un bou, care, în adolescenţă, plimba şi hrănea un... crocodil (?!).

* Altă limbă ca o raşpilă: „Mihai cel bun şi blînd ne zîmbeşte tuturor“ (pg. 170). Aşa i-a „zîmbit“ şi Mareşalului Antonescu, pe care l-a arestat, prin trădare, la 23 august 1944, refuzîndu-i apoi, în 1946, cererea de graţiere. Bun şi blînd, hai? De-aia a pierdut peste 170.000 de ostaşi români în mîinile lui Stalin.

* Altă minciună a lui ginerică: „În anii din urmă, un ziarist de la The New York Times, unul dintre cele mai influente ziare ale lumii, a venit să îi solicite un interviu Regelui Mihai. De ce a venit la Rege şi nu s-a dus la oamenii politici cu «adevărată» putere în România?“ (pg. 172). Acel ziarist era Ian Fisher şi el a venit de la Praga, în iulie 2003, la Neptun special pentru a se întîlni cu preşedintele PRM, căruia i-a luat un amplu interviu. Subiectul care îl preocupa era corupţia din România. Poate că s-o fi văzut şi cu Mihai de Hihenzollern, dar discuţia lor n-a fost concretizată în vreun material de presă, aşa cum s-a întîmplat cu dialogul avut cu Vadim Tudor, popularizat în toată lumea.

* Din cînd în cînd, Duda se umflă-n pene ca un curcan, încercînd să ne convingă de importanţa capitală a lui, toate marile personalităţi ale lumii dîndu-i ocol. La un moment dat, el se laudă cu o întîmplare care nici măcar n-a avut loc: „În mai 2010, Principele Charles a dorit să vină la Palatul Elisabeta, pentru a sărbători alături de noi cei 50 de ani ai mei şi doar un detaliu neprevăzut din program l-a împiedicat să o facă“ (pg. 179). Da? Atunci de ce nu l-o fi primit familia regală a Marii Britanii pe acest „corp străin“ în Catedrala Westminster Abbey, la nunta lui William? Toată lumea a văzut poza înfăţişîndu-i pe Mihai de Hohenzollern şi umflata de fi-sa, dar Duda, ia-l de unde nu-i! Tot un „detaliu neprevăzut“ l-o fi ţinut pe la uşi?

* Încă un pleonasm: „Notorietate publică“ (pg. 189). Normal că e „publică“.

* Şi încă un dezacord gramatical: „Ei sînt primii care trebuie să facă această distincţie, altminteri libertatea lor intelectuală, ca şi cea a tuturor locuitorilor cetăţii, este pus în pericol“ (pg. 189). Corect se zice „sînt puse în pericol“.

* Şi acum, o pupătură sub coada sulfuroasă alui Băsescu: „Unul dintre motivele pentru care preşedinţia începută în anul 2005/2009 (?!) are atîta succes (?!) este inedita exercitare a unui ceauşism în variantă exotică“ (pg. 191). Aşadar, mandatul Chiorului a început în anul 2005/2009, avînd un mare succes! Halal succes! E clar că Băsescu îl are la mînă pe bagabontul de Duda, aşa cum îi are şi pe alţii, cu cel puţin două dosare: de curist şi de securist.

* „Lumea românească a anilor 2010“ (pg. 195). Ce urît sună! E vorba de un singur an, 2010.

* Şi acum, o aberaţie de proporţii grozave, care dă măsura imbecilităţii tovarăşului ginerică: „Şi atunci cînd a fost mecanic auto la Versoix sau fermier în Anglia, Regele Mihai a continuat să încarneze statalitatea românească“ (pg. 197). Hooo, ptruuu cu tata! Sau, mai degrabă, dii, boală! Parcă îl şi vedem pe Bîlbîit plin de unsoare, întins pe spate, sub o maşină, „încarnînd statalitatea românească“! Iar clienţii îi strigau: „Alo, măi, Statule Român, scoate-ţi cheia franceză din sîn şi mai strînge şuruburile alea!“.

* Ca orice incult găunos, Radu Duda se agaţă, cu încrîncenare, de nişte noţiuni, care „sună bine“, în mintea lui redusă. Una dintre ele este „statalitate“. Alta este „identitate“. Iată o utilizare comică a ambelor: „Însemne ale statalităţii şi identităţii noastre (precum drapelul, stema, imnul, moneda) şi chiar întîlnirile oficiale cu un caracter mai solemn, sînt mai mîndre atunci cînd Regele este de faţă, iar acest lucru nu este dat de faptul că e în vîrstă şi impozant“ (pg. 198). Unde e „perla“ de Gîgă? Aici moneda (adică leul) e mai solemnă şi mai mîndră cînd Mişu Bîl-Bîl (impozant foc!) e de faţă! Şi să nu rîzi? Cum este mă, zăpăcitule, moneda mai demnă şi mai mîndră? Ce-i face socru-tău?

* În finalul broşurelei, ginerică mai reproduce o mostră din „gîndirea“ lui tata-socru: „În anul 1927, nici unul dintre oamenii politici de astăzi nu era născut“ (pg. 208). Aiurea! Ce zici, moşule, de Mircea Ionescu-Quintus şi Ion Diaconescu, născuţi, fiecare, în 1917? Dar de Radu Câmpeanu, născut în 1922?

• Am pomenit de fixaţiile lui Radu Duda. Ele trădează o dezolantă lipsă de cultură. Omul nu le are cu scrisul, nici cu cititul – el a prins, din zbor, nişte „cuvinte radicale“ şi le plasează la derută, ca să facă impresie la tolomaci, sau la coafeze ieşite la pensie. Iată cuvîntul „identitar“. El nu figurează în Dicţionarul Enciclopedic al Limbii Române, fiind o invenţie a „preţioaselor ridicole“, de teapa Pleşilor şi Liicenilor.  Dar îi sună bine lui Duda, care ne scoate ochii cu el: „statal şi identitar“ (pg. 16): „Ajuns identitar“ (titlu de capitol, pg. 37); „confort identitar“ (pg. 38); „confort identitar“ (pg. 52); „disconfort identitar“ (pg. 52); reper identitar“ (pg. 62); „înţeles identitar“ (pg. 68); „labirint identitar“ (pg. 68); „înţeles identitar“ (pg. 73); „disconfort identitar“ (pg. 92); „îngenuncherea identitară“ (pg. 123); „albia lor identitară“ (pg. 134); „reper identitar“ (pg. 145); „afecţiunea faţă de identitar“ (pg. 148); „slăbiciune identitară“ (pg. 156); „confort identitar“ (pg. 164); „repere identitare“ (pg. 168); „confort identitar“ (pg. 178); „confort identitar“ (pg. 199);„Acest pas nu este unul politic, ci unul identitar“ (pg. 206); Uf, bine că am scăpat cu viaţă! O altă obsesie a acestui analfabet este cuvîntul „leadership“, pe care, de asemenea, nu-l pricepe, dar îl foloseşte de zeci de ori, pînă la vomă. Pentru cineva care se bate cu pumnii în piept că a urmat „cursuri militare la patru universităţi şi colegii“, scriind „un număr de cărţi“ şi susţinînd „300 de conferinţe“ (pg. 19), neruşinarea e cam mare! El se dă savant, dar e în curul gol! Aşa că nu-i de mirare, vorba lui, că „eseurile sau declaraţiile mele au fost ignorate complet de presă, în anii din urmă“ (pg. 19). Poftim, l-am băgat noi în seamă şi în... mamă!

Share |

Articol vizualizat de 2251 ori

02 Mai 2011