Cărţi interzise ROŞU ŞI NEGRU (LE ROUGE ET LE NOIR)

Autor: Stendhal (Marie-Henri Beyle)

Data şi locul publicării iniţiale: 1831, Franţa

Forma literară: roman

REZUMAT

Stendhal - pseudonimul pentru Marie-Henri Beyle - a fost printre cei mai mari romancieri francezi a Secolului al XlX-lea. Roşu şi negru, povestea lui Julien, un tînăr ambiţios dintr-un orăşel care este executat pentru faptul că îşi împuşcase amanta bogată, este considerată ca fiind una dintre cele mai originale şi îndrăzneţe capodopere ale ficţiunii europene. În Roşu şi negru, Stendhal face un portret profund al societăţii franceze şi al politicii anilor 1820, ultimii ani ai restauraţiei Monarhiei de Bourbon. „Peste tot ipocrizie, sau cel puţin şarlatanism, chiar şi printre cei mai virtuoşi, chiar şi printre cei mai măreţi“, spune Julien, ca un ecou al părerilor lui Stendhal însuşi despre vremurile respective. Partizanii monarhiei absolutiste, ce se găseau în rîndul nobilimii, al celor bogaţi şi al clericilor, purtaseră încă de la 1815 o luptă pentru a reinstaura l’ancien régime, ordinea politică existentă înaintea Revoluţiei Franceze. După accederea la tron în 1824, Carol al X-lea a iniţiat o serie de politici anti-liberale şi pro-catolice, care, după 20 de ani de exil, aduceau guvernarea şi armata înapoi sub puterea nobilimii şi a luat măsuri pentru a mări puterea clericilor. Ostilitatea stîrnită de politicile sale a culminat cu revoluţia din iulie 1830, care a încheiat domnia ramurii mai vîrstnice a Bourbonilor. Subiectul romanului este oferit de un articol de ziar despre un tînăr, Antoine Berthet, ghilotinat în 1828 pentru o tentativă de a-şi omorî fosta amantă, Madame Michoud, pe ai cărei copii îi medita. Povestea lui Julien Sorel se apropie destul de mult de cazul Berthet. Verrieres, oraşul ficţional în care are loc acţiunea, seamănă foarte mult cu oraşul provincial Grenoble, unde trăia Berthet, şi unde Stendhal şi-a petrecut copilăria.

Julien Sorel este un tînăr inteligent, cu origini ţărăneşti, dornic şi nerăbdător să îşi schimbe condiţia socială. Sub domnia lui Napoleon, cea mai probabilă cale spre succes ar fi fost aceea a armatei. Cum acum ţara este în pace, şi sub domnia de Bourbon, care a reconsolidat puterea clericilor, drumul către împlinire îl duce către Biserica Catolică. Julien studiază Latina şi Teologia pentru a-şi pregăti intrarea la seminar şi obţine poziţia de meditator pentru copiii lui Monsieur de Renal, bogatul primar din Verrieres. Se implică într-o aventură cu soţia acestuia, relaţie care pentru Julien înseamnă de fapt febrilitatea de a cuceri o femeie dintr-o clasă socială superioară şi mai puţin afecţiune. Cînd Renal primeşte o scrisoare anonimă denunţînd aventura, Julien părăseşte locuinţa şi intră la Seminarul de la Besançon. Seminarul nu se dovedeşte însă a fi un refugiu care să îl protejeze pe Julien de viaţa orăşelului pe care el o vedea plină de lăcomie şi de flecăreli. Instituţia bisericii menită să pregătească viitorii lideri este un paradis al ipocriziei şi al mediocrităţii, plin de intrigi politice la fel de sordide ca şi cele din afară. Motivaţia tinerilor seminarişti nu este nici intelectuală, şi nici spirituală, ci strict economică. „Aproape toţi erau fii de ţărani”, scria Stendhal, „care preferau să cîştige pîinea zilnică repetînd cîteva cuvinte în latină decît să dea sapă”. Vocaţia lor religioasă se bazează pe dorinţa de a avea un dejun bun şi un costum de haine călduros iarna. „Învăţătura nu contează aici”, observa Julien. „Biserica din Franţa pare să fi înţeles că adevăratul duşman sînt cărţile însele. În ochii Bisericii, supunerea interioară este totul...” Julien îi admiră pe doi dintre preoţii de la seminar - bătrînul Chélan şi directorul seminarului, un jansenit devotat, Abbé Pirard, care este în cele din urmă înlăturat de facţiunea pro-iezuită. Cînd Pirard demisionează, îl ia cu el şi pe Julien la Paris, unde acesta devine secretarul particular al unui nobil, Marchizul de la Mole. Julien se implică într-o aventură cu fiica marchizului, Matilde, care este fascinată de ambiţia şi îndrăzneala lui Julien. Cînd Matilde rămîne însărcinată, tatăl ei îşi dă acordul silit pentru căsătorie şi acceptă să îi ofere un titlu nobiliar şi un venit lunar acestuia. Dar cînd marchizul cercetează trecutul lui Julien la Verriéres, primeşte o scrisoare denunţătoare de la Madame de Renal, dictată de către confesorul său. După ce marchizul anulează nunta, Julien o împuşcă şi o răneşte pe Madame de Renal în timp ce aceasta îngenunchează în timpul unei slujbe la biserică. Este arestat imediat.

Julien este acuzat în cadrul unui proces, dar refuză să se apere. În ciuda încercărilor clericilor locali de a-i manipula pe juraţi în ajutorul tînărului, el este condamnat. Aşteptînd moartea prin ghilotină, încearcă să găsească înţelesul, aflîndu-l doar în afecţiunea sa tîrzie pentru Madame de Renal. „Doamne, dacă dau de Dumnezeul creştinilor, s-a zis cu mine”, gîndeşte el. „El este un despot şi, ca atare, plin de idei răzbunătoare; Biblia sa nu vorbeşte decît de pedepse înfricoşătoare. Niciodată nu mi-a plăcut de El; niciodată nu am crezut că cineva L-a plăcut în mod sincer. Este nemilos (şi îşi aminti cîteva pasaje din Scriptură). Mă va pedepsi într-un mod abominabil... Am iubit adevărul... Unde este acesta?”

ISTORICUL CENZURII

Reputaţia literară a lui Stendhal s-a dezvoltat lent. Contemporanii săi găseau detaşarea sa şi realismul contemporan al romanelor sale cam dificil de înţeles, opera lui neavînd loc în stereotipurile zilelor respective. Unii cititori erau scandalizaţi de ceea ce era considerat ca indiferenţa lui Stendhal faţă de moralitate şi portretizarea compătimitoare a unui personaj care era văzut de oameni ca un monstru fără scrupule. „Am fost ambiţios, dar nu am nici cea mai mică intenţie să mă simt vinovat pentru aceasta; trăiam în acele vremuri, potrivit legilor acelor vremuri”, explica Julien din celula sa de detenţie. Stendhal spunea că el scria pentru „puţinii fericiţi” şi a anticipat în mod corect că nu va fi apreciat decît 50 de ani mai tîrziu. Într-adevăr, doar o ediţie din Roşu şi negru a fost publicată pe timpul vieţii sale. Absenţa completă a vreunui punct de vedere religios din romanele sale, portretizarea Dumnezeului creştinilor ca fiind un „mărunt despot” şi anticlericismul său au determinat Biserica catolică să îi cenzureze scrierile. Anticlericalsimul său reflecta moştenirea intelectuală a spiritului antireligiös al lui Voltaire. Era de asemenea rezultatul copilăriei nefericite a lui Stendhal, petrecută în compania unor preoţi iezuiţi. Biserica apare în Roşu şi negru ca fiind împărţită între două facţiuni - iezuiţii, susţinătorii pămînteni ai reacţiunii internaţionale şi susţinători ai ancien régime, şi austerii janseniţi. Atitudinea extrem de critică faţă de iezuiţi era frecventă în Franţa acelor timpuri. Iezuiţii fuseseră interzişi în ţară din 1764, dar au continuat să activeze în secret pînă în 1814. Sub regimul Bourbon influenţa lor a fost restaurată. în Roşu şi negru, Stendhal zugrăveşte manipulările politice ale asociaţiei puternice iezuite numită Congregaţia (pe modelul unei organizaţii din vremea respectivă numită Cavalerii Credinţei), dedicată cauzei ultramonarhiste şi a agendei Vaticanului în detrimentul suveranităţii Franţei şi al programului liberal. Roşu şi negru şi toate „poveştile de dragoste” ale lui Stendhal au fost incluse în Indexul Cărţilor Interzise în 1864 şi reconfirmate de Papa Leon al XIII-lea în Indexul din 1897. Ele au rămas pe listă, pînă la ultima ediţie compilată în 1948 şi în vigoare pînă în 1966. În Rusia, Roşu şi negru a fost interzisă în 1850 de Ţarul Nicolai I, al cărui motto era „autocraţie, ortodoxie şi naţionalitate”. Într-o campanie similară în Spania, romanul a fost exclus din bibliotecile spaniole la solicitarea dictatorului Francisco Franco.

NICHOLAS J. KAROLIDES

MARGARET BALD

DAWN B. SOVA

Share |

Articol vizualizat de 1371 ori

12 Apr 2011